Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 1

DESPRE BISERICĂ

După ce am arătat în cele de până aici istoria sectelor, celor mai vechi şi a celor mai noi, precum şi istoria sectelor care bântuie în ţara noastră, în cele ce urmează vom face o expunere pe scurt a doctrinei noastre Ortodoxe relativ la întrebările sectarilor, începând cu Biserica, pe care ei o atacă şi o înţeleg cu totul rătăcit din cuvintele Sfintei Scripturi, pe care ei le răstălmăcesc spre a lor pierzare (II Petru 2, 16).
Pricina care m-a făcut să pun această lucrare sub forma unui dialog cu sectarii a fost următoarea: nu de mult, într-una din zile, m-am pomenit în chilia mea cu un predicator adventist din Bacău, care la stăruinţa unui dascăl cunoscut al meu, a venit până aici, însoţit de dascăl şi de un alt om – anume Ion Lazăr –, care de curând trecuse la adventişti. Pe acesta, bunul dascăl s-a luptat să-l aducă până aici împreună cu predicatorul său adventist, zicându-i că dacă predicatorul va dovedi în faţa unui preot că adevărul este de partea lui, apoi omul să rămână la ei; iar de nu, apoi să revină la Biserica şi credinţa lui cea strămoşească.
Înţelegând de la tânărul dascăl pricina venirii lor, am început discuţia în cele ale credinţei cu predicatorul adventist, de faţă fiind şi omul care venise să se lămurească. Aşa că după o discuţie cu întrebări şi răspunsuri, predicatorul şi-a luat geanta şi pălăria, pregătindu-se de plecare, iar creştinul care ascultase cu luare aminte cele discutate de noi, i-a zis: „Cumetre, eu nu mai merg cu dumneata, ci rămân aici, că Dumnezeu m-a adus aici, ca să nu mă rătăcesc!” La care predicatorul i-a răspuns, plecând: „Eu nu am cu cine vorbi aici, că nu sunt înţeles”.
Şi aşa omul a rămas aici cu dascălul şi a mers la Sfânta Biserică, apoi, după o sfătuire mai cu temei, i-am dat şi o broşură în care se combăteau rătăcirile adventiste şi aşa, împreună cu dascălul, a plecat, urmând la Biserica pe care o părăsise.
Aşadar, aducându-mi aminte de multele întrebări puse de predicatorul adventist, m-am gândit ca în cele ce urmează, să răspund – măcar mai pe scurt –, atât lui, cât şi la alţi sectari, sub forma unui dialog între preot şi sectant, în acest fel:
Preotul: Pentru care pricină ai venit aici dumneata?
Sectarul: Am venit aici ca să-ţi arăt adevărul!
Preotul: Da, adevărul este bine de a se căuta întru toate. Dar cam despre ce vrei să întrebi mai întâi?
Sectarul: Să-mi spui dumneata, mai întâi, ce este Biserica?
Preotul: Ascultă, omule. Biserica este aşezământul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor.
Sectarul: Eu vreau să ştiu cum înţelegeţi voi, ortodocşii, cuvântul Biserică din Sfânta Scriptură.
Preotul: Ia aminte, omule, cele ce spun: Cuvântul Biserică în dumnezeiasca Scriptură are mai multe înţelesuri şi mai multe numiri. Iar Sfânta Scriptură se foloseşte când de un înţeles, când de altul, când de o numire, când de alta.
Sectarul: Care sunt acele înţelesuri şi numiri diferite ale Bisericii în Sfânta Scriptură?
Preotul: Mai întâi, prin cuvântul Biserică, Sfânta Scriptură a Noului Testament înţelege Ierarhia superioară şi conducătoare a Bisericii, pe care a întemeiat-o Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.
Sectarul: Care este acea Ierarhie superioară şi conducătoare pusă de Mântuitorul în Biserică?
Preotul: Această ierarhie o formează Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor: episcopii, preoţii, diaconii (Matei 18, 18; Fapte 6, 3–6; 20, 28; Ioan 20, 22–23; Efes. 4, 11–12; I Tim. 3, 1–12; 4, 14; Apoc. 21, 14; Evrei 13, 17).
Sectarul: Când a pus Mântuitorul această Ierarhie în Biserică?
Preotul: Atunci când a zis către Apostolii Săi: Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16); şi iarăşi, când a zis: Precum M-a trimis Tatăl pe Mine şi Eu vă trimit pe voi (Ioan 20, 21; Efes. 2, 20 ş.a.).
Sectarul: Ce puteri deosebite a dat Mântuitorul acestei Ierarhii superioare şi conducătoare a Bisericii?
Preotul: Mântuitorul a înzestrat cu multe puteri şi daruri această Ierarhie superioară a Bisericii Sale (I Cor. 12, 28).
Sectarul: Care sunt acele puteri şi daruri de care spui?
Preotul: Mântuitorul mai întâi a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, în cer şi pe pământ (Matei 18, 18; Ioan 20, 22–23). Le-a dat puterea disciplinară în Biserică de a pedepsi pe cei vinovaţi de călcarea poruncilor lui Hristos (I Cor. 5, 4–5; I Tim. 1, 20; Matei 16, 18–19); i-a îmbrăcat cu putere de sus la Pogorârea Sfântului Duh (Luca 24, 49; Fapte 2, 2–4) şi i-a binecuvântat pe ei cu prilejul Înălţării Sale la cer (Luca 24, 51); i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toată zidirea şi să boteze în numele Sfintei Treimi – al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 18–20).
Sectarul: Dar cum se mai înţelege cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură?
Preotul: Cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură se mai înţelege şi totalitatea credincioşilor care sunt botezaţi în numele Preasfintei Treimi (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh), care se mântuiesc prin păzirea şi lucrarea tuturor poruncilor lui Hristos şi care urmează întru toate aşezământul pus de Mântuitorul şi de Sfinţii Săi apostoli în Biserică (Matei 16, 18; Efes. 2, 19–22; 4, 11–15; Col. 1, 18–20).
Sectarul: Care sunt mărturiile din Sfânta Scriptură care adeveresc numirea Bisericii sub acest înţeles?
Preotul: Biserica ca totalitatea credincioşilor (păstor şi turmă la un loc) are prea multe mărturii scripturistice, între care este şi aceasta: Că precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, suntem în Hristos un trup, iar fiecare dintre noi suntem mădulare suntem unii altora (Rom. 12, 4–5). Acest „trup” este Biserica, iar Hristos este Capul Trupului, adică al Bisericii (Col. 1, 18; 1, 24; Efes. 1, 22–23; 4, 25; 5, 23; I Cor. 12, 27 ş.a.).
Sectarul: Cum se mai înţelege cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură?
Preotul: Prin cuvântul biserică, în Sfânta Scriptură se mai înţelege şi biserica (materială) ca lăcaş de închinare.
Sectarul: Ce înţelegeţi prin biserică-lăcaş de închinare?
Preotul: Prin biserică-lăcaş de închinare se înţelege locul sfânt menit cultului divin public, precum era templul din Vechiul Testament. Numele de «biserică» în acest înţeles îl întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul, încă de copil, a cinstit acest loc sfânt, adică biserica ca lăcaş de închinare, căci de la vârsta de 12 ani a venit cu părinţii Lui să se închine în templu (Luca 2, 46–48).
Această biserică-lăcaş de închinare Mântuitorul a numit-o «Casă a Mea» (Matei 21, 13) şi în fiecare zi învăţa poporul într-însa (Ioan 18, 20). Numele de biserică în înţelesul de lăcaş de închinare publică îl găsim iarăşi în Faptele Sfinţilor Apostoli, unde se spune că Pavel şi Varnava, ajungând în Antiohia, …au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor (Fapte 11, 26). De asemenea, Apostolul Pavel zice, referindu-se tot la acest înţeles: Căci mai întâi aud că, atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări şi în parte cred (I Cor. 11, 18). Că în toate bisericile sfinţilor (creştinilor), femeile să tacă în biserică… căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică (I Cor. 14, 33–35). În toate textele de mai sus, înţelesul cuvântului biserică este clar şi el arată lăcaşul de adunare pentru cultul public.
Sectarul: Şi care alte nume se mai dau Bisericii în Sfânta Scriptură?
Preotul: Biserica se mai numeşte şi «Ogorul Domnului» (I Cor. 3, 9), «Casa Domnului» (Efes. 2, 19–22), «Mireasa lui Hristos» (II Cor. 11, 2; Apoc. 21, 2, 9; 22, 17 ş.a.), «Adunarea cuvioşilor» (Ps. 149, 1) sau a «oamenilor drepţi» (Ps. 110, 1), «Adunarea celor întâi născuţi» (Evrei 12, 23), «Turma lui Hristos» (Ioan 10, 16), «Sfeşnic de aur» (Apoc. 1, 20; 2, 1), «Cetatea lui Dumnezeu» (Ps. 86, 2; Apoc. 3, 12), «Cetatea Dumnezeului celui viu» (Apoc. 21, 2; 22, 19), «Stâlp şi temelie a adevărului» (I Tim. 3, 15), «Sfatul sfinţilor» (Ps. 88, 6), «Trupul lui Hristos» (Efes. 1, 22–23; Col. 1, 24), «Zidire dumnezeiască» (I Cor. 3, 9), «Biserica Slavei» (Efes. 5, 27), «Mireasa Mielului» (Apoc. 19, 7; 21, 9); patria lui Dumnezeu pe pământ (Efes. 3, 15); «Casa Dumnezeului lui Iacov» (Isaia 2, 3), «Casa lui Hristos» (Evrei 3, 6), «Ierusalimul cel Nou» (Apoc. 3, 12; 21, 2), «Casa lui Dumnezeu» (I Tim. 3, 15; Evrei 10, 21) ş.a.
Sectarul: Dar câte Biserici aveţi voi, ortodocşii?
Preotul: Biserica lui Hristos este una, deoarece Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru că Biserica are un singur Cap, pe Iisus Hristos, ea fiind înfăţişată ca o singură Mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o Casă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Evrei 3, 6; 10, 21), ca un trup unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). Biserica se numeşte sfântă pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Efes. 5, 25, 27), şi în ea locuieşte Duhul Sfânt.
Sectarul: Dar cum poate fi Biserica voastră sfântă, dacă la voi, ortodocşii, se adună prin biserici tot felul de păcătoşi şi nelegiuiţi?
Preotul: Înţelege, omule, că păcătoşii nu ating sfinţenia Bisericii. Misiunea Bisericii tocmai aceasta este, de a face îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, aşa că nici unul nu poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 8, 20; Pilde 20, 9; Iov 14, 4; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Ştiu că voi, sectarii, aveţi pretenţia că în comunitatea voastră se adună numai oamenii sfinţi. Dar să ştii că nu aveţi dreptate. Vezi pe marele Apostol Pavel, care era vas al alegerii (Fapte 9, 15–16), şi care zice despre sine că este cel dintâi păcătos între păcătoşi (I Tim. 1, 15).
Mântuitorul a asemănat Biserica Sa, în diferite pilde, cu ţarina care cuprinde grâu şi neghină (Matei 13, 24–30, 36), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47–50); iar marele Apostol Pavel spune că Biserica este casă în care se găsesc vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20). Mântuitorul nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă, căci nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12).
Sectarul: Dar de ce ziceţi voi, ortodocşii, că Biserica voastră este sobornicească şi apostolească?
Preotul: Prin cuvintele «Biserică sobornicească», noi arătăm că Biserica noastră are menirea de a se răspândi în toată lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului, Care a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile… (Matei 28, 19). I se spune sobornicească pentru că învăţătura ei este conformă cu întregul adevăr primit de la Hristos, spre deosebire de sectă sau de erezie, care are numai o parte de adevăr. Ea este sobornicească sau universală (catolică) pentru că deţine adevărul unic şi universal. Ortodoxia nu este numai dreaptă credinţă, ci şi deplină credinţă, adică adevărul întreg. De aceea i se spune sobornicească.
Iar «apostolică» se numeşte Biserica Ortodoxă pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli (Efes. 2, 20) şi a fost răspândită în lume şi organizată de la început tot prin Sfinţii Apostoli. Apoi, pentru că păstrează neschimbată învăţătura dată de Iisus Hristos şi de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli. Şi, în sfârşit, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh de la Sfinţii Apostoli prin succesiune, adică păstrează legătura harului neîntreruptă, de la apostoli şi până astăzi.
Biserica se mai zice apostolică şi pentru că ea este zidită pe temelia apostolilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos (Apoc. 21, 14; Efes. 2, 20–22; I Petru 2, 4). Ea trăieşte viaţa în Hristos, aşa cum a învăţat de la Sfinţii Apostoli, care sunt cei mai autorizaţi interpreţi ai cuvintelor Mântuitorului.
Sectarul: Ce înţelegeţi voi, ortodocşii, prin Biserica biruitoare şi luptătoare şi de ce ziceţi voi că sunt două Biserici, una în cer şi alta pe pământ?
Preotul: Nu ai dreptate, omule, în cele ce zici şi nu înţelegi cele ce întrebi. Noi nu zicem că sunt două Biserici, ci una, după cum ţi-am arătat mai sus. Dar noi mărturisim că Biserica cea una a lui Hristos se împarte în două părţi: una văzută şi pământească, a celor vii, şi alta nevăzută sau a celor adormiţi. Amândouă acestea alcătuiesc o singură Biserică, având acelaşi Cap, pe Hristos (Rom. 14, 7–9; Efes. 1, 10; Matei 22, 32; 28, 18; Luca 15, 10; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19; Col. 2, 10; Evrei 12, 23).
Aşadar, înţelege că Biserica celor vii sau pământească, văzută, se mai numeşte şi Biserica luptătoare, fiindcă membrii ei sunt încă în luptă cu puterile vrăjmaşe ale răului (Efes. 6, 11–13; Gal. 5, 17; I Petru 2, 11 ş.a.). Iar prin Biserica biruitoare, noi înţelegem Biserica pe care o formează toţi îngerii şi sfinţii din ceruri, care au biruit puterile celui rău şi au trecut în lumea cea nevăzută şi cerească (Evrei 12, 23; Efes. 5, 27; Apoc. 21, 10 ş.a.).
Sectarul: Şi de când spuneţi voi că Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa?
Preotul: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pus temelia Bisericii Sale prin întrupare şi pe Cruce şi i-a dat forma concretă după Înviere, la coborârea Sfântului Duh (Fapte 20, 28). A făcut-o văzută în a cincizecea zi după învierea Sa, la Cincizecime, sau Rusalii, când a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra sfinţilor Săi ucenici şi apostoli care, prin cuvântul propovăduirii lor, au întărit şi au organizat prima obşte de credincioşi (Fapte 1, 8; 2, 41–44).
Sectarul: Şi cum vedeţi voi legătura dintre Hristos şi Biserica Sa?
Preotul: Descoperirea dumnezeiască ne arată că Mântuitorul este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Lui. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: Şi mai presus de toate pe El L-a dat Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efes. 1, 22–23). «El este Capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul născut din morţi, ca să fie întru toate El cel dintâi; că în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea şi printr-Însul să împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Lui» (Col. 1, 18–20).
Acelaşi apostol al neamurilor, adresându-se romanilor şi corintenilor, îi numeşte pe ei mădulare ale Trupului lui Iisus Hristos, adică ale Bisericii (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 27).
Sfânta Tradiţie susţine de la început că Hristos este capul Bisericii, iar aceasta este Trupul Lui.
Sectarul: Cum adică este «Trupul lui Hristos» sau «Trupul Domnului»?
Preotul: Sfântul Apostol Pavel ne arată în Epistola către Galateni, cap. 4, că noi suntem membre ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Mântuitorul Însuşi ne-a anunţat că noi trebuie să ne hrănim cu trupul Său, atunci când a întemeiat Taina Euharistiei, iar apoi ne-a arătat că El este Viţa din care noi facem parte ca mlădiţe (Ioan 15, 1–6). Deci noi creştinii suntem parte din Trupul Domnului, care este Biserica.
Sectarul: Cum spuneţi voi, ortodocşii, că întruparea lui Hristos este prezentă astăzi în Biserică?
Preotul: Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin neîntrerupta prezenţă a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat în sânul ei şi prin lucrarea Sfântului Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16).
În calitatea Lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul Iisus Hristos este în Biserică permanent prin continua Sa întrupare pe altarele la care se săvârşeşte Liturghia. Căci Hristos este nu numai Cap al Bisericii, ci şi Trup al ei, dându-Se pe Sine spre cuminecare credincioşilor.
Biserica are două înfăţişări, una văzută, fiindcă oamenii fac parte din ea cu trupuri, şi alta nevăzută, care este lucrarea Sfântului Duh al lui Hristos sau Dumnezeiescul Har, izvorul vieţii, lucrării şi unităţii ei. El este cel care face posibilă transformarea pâinii şi a vinului euharistic, în Trupul şi Sângele Domnului.
Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos, care este Biserica, căci El lucrează ca sufletul în toate mădularele, ţinându-le într-un singur Trup».
Sectarul: Dar cum afirmaţi voi că vă faceţi mădulare ale Trupului Domnului, adică ale Bisericii?
Preotul: Noi ne facem membre ale Bisericii prin harul Sfintelor Taine, îndeosebi prin Botez şi prin Sfânta Împărtă-şanie.
Prin Botez ajungem mădularele Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Sfânta Împărtăşanie ne facem purtători de Hristos, înzestraţi cu puteri duhovniceşti pe drumul desăvârşirii. Mântuitorul zice: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el (Ioan 6, 56).
Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul, am primit trupeşte şi duhovniceşte pe Fiul cel după fire şi adevărat unit după fiinţă cu Tatăl…». Iar Fericitul Augustin zice: «Am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea cea mai presus de toate» (Cuvântarea 272). Sau în alt loc: «Dacă vrei să înţelegi Trupul lui Hristos, ascultă pe apostolul care zice credincioşilor: Voi însă sunteţi mădularele lui Hristos (I Cor. 6, 15). Taina voastră este aşezată pe masa Domnului; primind taina voastră, răspundeţi… la ceea ce sunteţi şi răspunzători subscrieţi… Fii mădular al Trupului lui Hristos pentru ca «Aminul» să fie adevărat. O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine vrea să trăiască, să creadă că e Trupul Lui, ca să fie viu».
Sectarul: Dar ce este Biserica, de credeţi în ea?
Preotul: Credem că ea este unirea noastră cu Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos şi Sfântul Duh şi pentru că ea nu greşeşte.
Credem în ea şi în înălţimea scopurilor pe care le urmăreşte, şi anume, de a ne pregăti pentru mântuire. Viaţa Bisericii este în întregime o luptă pentru mântuire, cum mărturiseşte Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Sfântul Ciprian spune că în afară de Biserică nu este mântuire (Scrisoarea 73, 21) şi cel ce nu are Biserica drept mamă, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată (Despre unitatea Bisericii soborniceşti).
Sectarul: Oare despărţirea Bisericii apusene de cea a Răsăritului nu a dus la ruperea unităţii Bisericii?
Preotul: Despărţirea creştinilor n-a atins unitatea Bisericii; această unitate nu se poate dărâma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea credincioşilor care se smulg de la sânul ei. Ereziile şi schismele, oricât de multe ar fi ele şi oricât de mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea este strâns unită cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de sine şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni.
Sectarul: Dar de ce numiţi voi Biserica sfântă?
Preotul: Biserica este numită sfântă pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi sfânt este Duhul, Care sălăşluieşte în Biserică până la sfârşitul veacului; precum sfânt este şi Trupul Domnului, care se dăruieşte continuu pe altarele ei. Sfântul Apostol Pavel zice: Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru dânsa, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înaintea Lui ca Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, şi ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efes. 5, 25–27). Sfântul Irineu scrie: «Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt, Care oblădueşte şi Biserica şi tot harul».

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 2

DESPRE ORTODOXIE

Credinciosul: Ce se înţelege prin „Ortodoxie”?
Preotul: Cuvântul „Ortodoxie”, frate, este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale. De fapt, didascalia – adică regula de credinţă apostolică – a fost criteriul de bază al Ortodoxiei.
De aceea, orice ruptură în continuitatea tradiţiei apostolice a fost considerată ca o corupţie sau abandonare a Ortodoxiei, care poate să ia forma fie a unei erezii, fie a unei „confesiuni” separate.
Credinciosul: Dar unde se găseşte expusă exact învăţătura credinţei ortodoxe?
Preotul: Scurt, dar cuprinzător, expunerea exactă a credinţei ortodoxe se găseşte în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.
Credinciosul: Dar prin care mijloace s-a menţinut până în zilele noastre învăţătura de credinţă ortodoxă exactă şi neschimbată?
Preotul: Aici, frate, ar fi multe de vorbit, dar aşa, cât mai pe scurt, îţi voi spune: Sfânta credinţă cea dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos (Ortodoxia) s-a menţinut neschimbată, de-a lungul veacurilor, prin învăţătura Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie apostolică, prin hotărârile celor cinci Sinoade Apostolice, prin învăţăturile canoanelor celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor locale, deoarece, după învăţătura dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur, „Cârma Bisericii lui Hristos sunt dumnezeieştile Canoane”.
Credinciosul: Dar ce înseamnă Sinod Ecumenic şi local şi prin ce se deosebesc ele?
Preotul: Sinod Ecumenic se cheamă acela la care iau parte patriarhii, mitropoliţii, episcopii şi alţi conducători spirituali ai Bisericii din toată lumea creştină. Acest sinod este judecător prea înalt al pricinilor bisericeşti, ca cel ce urmează Bisericii soborniceşti, adică a toată lumea; şi iarăşi: Sinod Ecu-menic este acela la care se vor uni, într-o singură mărturisire a credinţei, toţi patriarhii şi episcopii lumii creştine.
Credinciosul: Dar sinodul local ce este şi prin ce se deosebeşte de cel ecumenic?
Preotul: Sinodul local este acela la care iau parte episcopii dintr-o ţară sau numai dintr-o parte a lumii creştine. El se deosebeşte de cel ecumenic prin faptul că acesta se poate întruni numai la porunca celor ce conduc ţările, pe când cel local se întruneşte din porunca celui dintâi episcop.
Credinciosul: Au mai fost şi alte mijloace prin care Ortodoxia şi-a menţinut unitatea şi integritatea?
Preotul: Multe şi felurite au fost mijloacele spirituale şi administrative prin care Sfânta Ortodoxie şi-a păstrat până în zilele noastre unitatea, precum: Constituirea cultului bizantin din secolele VI–VIII, în care locul principal l-au ocupat Liturghiile bizantine. Acest rit a jucat un rol capital în menţinerea unităţii cultice şi spirituale a Ortodoxiei; apoi, sinteza dogmatică făcută de Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII) şi mai ales aportul său teologic în criza iconoclasmului provocată de islamism; contribuţia teologică a Patriarhului Fotie (820–895) şi mai ales enciclica sa din 867, în care acuză de erezie pe papa Nicolae I (858–867); Sinodul local 879–880, care restaurează pe Fotie şi deci reconcilierea cu Biserica Romană (papa Ioan al VIII-lea, 872–889); activitatea misionară în Europa centrală a fraţilor macedoneni Chiril († 869) şi Metodie († 884), «apostolii slavilor», trimişi de împăratul bizantin Mihail al III-lea, la cererea prinţului Rastislav; rezistenţa ortodocşilor împotriva Sinoadelor unioniste (Lion 1274; Ferara – Florenţa 1438 – 1439), care aveau un caracter antiortodox; Sinodul de la Constantinopol din 1459 sub Ghenadie Scolasticul – cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului (1453), care a respins unirea de la Florenţa, cu toate că Împăratul Ioan al VIII-lea o recunoscuse.
Adăugăm înnoirea isihastă din secolul XIV, care a condus la formarea adevăratei teologii bizantine. Isihasmul a fost ilustrat de mari teologi şi mistici, ca Sfinţii Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Simion Noul Teolog (sec. XI), Grigorie Sinaitul (sec. XIV) şi Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Doctrina palamită despre distincţia între esenţa lui Dumnezeu ca atare, inaccesibilă spiritului creat, şi energiile divine necreate, prin care omul se împărtăşeşte direct din viaţa dumnezeirii – doctrină aprobată de sinoadele de la Constantinopol din 1341, 1347 şi 1351 –, constituie o nouă precizare patristică a Ortodoxiei. Sub influenţa Ortodoxiei neopatristice din secolul XIV, care are un caracter defensiv în faţa teologiei scolastice latine, se încearcă o oarecare disociere a Bisericii de imperiu, deoarece termenii «simfonici» stabiliţi de împăratul Justinian (527–565) deveniseră prea rigizi. Sinodul de la Constantinopol, din 1484, fixează Taina Mirungerii ca modalitate de primire a catolicilor la Ortodoxie.
Doctrina despre Sfintele Taine capătă o formă definitivă, mai ales datorită lui Simion al Tesalonicului (sec. XV). Comentariul critic asupra protestantismului, făcut de Patriarhul Ieremia al II-lea la răspunsul dat teologilor luterani de la Tübingen (care trimiseseră Patriarhului în 1573–1574 «Confesiunea de la Augsburg»); o prezentare a Ortodoxiei, făcută de Patriarhul de mai târziu al Alexandriei, Mitrofan Kritopoulos (1630–1639), într-o „Mărturisire de credinţă” (1625), adresată teologilor protestanţi din Helmstad.
În 1629, Patriarhul Chiril Lucaris publică la Geneva o «Mărturisire de credinţă», în care îşi însuşeşte principalele doctrine ale calvinismului. O serie de sinoade locale condamnă această Mărturisire: Constantinopol (1638), Kiev (1640), Iaşi (1642), Ierusalim (1672) şi iarăşi Constantinopol (1691). Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (1633–1646), discutată şi interpretată de Sinodul de la Iaşi din 1642, este tradusă în greceşte de teologul Meletie Sirigul şi aprobată de Sinodul de la Constantinopol din 1643.
Altă «Mărturisire de credinţă» care a ţinut Ortodoxia pe drumul ei cel drept a fost şi cea a Patriarhului Dositei şi actele Sinodului de la Ierusalim din 1672. Acest Sfânt Sinod a respins calvinismul lui Chiril Lucaris. Tot patriarhul Dositei publică în România o colecţie de texte teologice bizantine. Apoi sinoadele locale din secolul XVII (Iaşi 1642, Moscova 1666–1667 şi Ierusalim 1672) au adus o contribuţie importantă la redescoperirea materiei sacramentale a Bisericii şi la punerea în valoare a caracterului dinamic al Tradiţiei, ceea ce n-a fost întotdeauna şi pretutindeni înţeles în mod corect.
Sinodul de la Moscova condamnă pe «Vechii Credincioşi», care reduceau Ortodoxia la o religie ritualistă. Formarea Bisericilor uniate (sau greco-catolice) se realizează prin presiunea autorităţilor politice din Polonia şi Austria, în regiuni ortodoxe: Brest (1596), Ujhorod (1649), Mucacevo (1664), Transilvania (1700).
Rezistenţa ortodocşilor a arătat nu numai că Orientul nu poate fi o simplă dieceză romană, dar şi că exista o contradicţie de fond între sistemul Bisericilor locale în răsărit şi sistemul papal în apus. Un sinod al Patriarhilor orientali din 1755 declară invalidat botezul latinilor şi al armenilor, fapt pentru care aceştia vor fi primiţi la Ortodoxie prin rebotezare. «Filocalia», marea colecţie de texte de spiritualitate, apare în 1792 la Veneţia, alcătuită fiind de către Nicodim Aghioritul (1748–1808, canonizat în 1955), împreună cu Macarie de Corint. Stareţul Paisie Velicikovski (1722–1794) traduce în slavonă Filocalia, care apare la Petersburg în 1793 şi care a salvat Ortodoxia rusă de latinizare.
În 1848 patriarhii răsăritului publică o enciclică în care condamnă «papismul» ca erezie. În acelaşi sens, Patriarhul Antim, în răspunsul dat în 1894 la enciclica Papei Leon al XIII-lea «Praeclara Gratulationis», condamnă dogma catolică despre «Imaculata concepţie» şi cea despre infailibilitatea papală. Au mai ajutat la menţinerea nealterată şi neschimbată, de-a lungul vremilor, şcolile teologice de grad universitar, seminariile teologice, sinoadele locale şi naţionale, adunările eparhiale, conferinţele protopopilor şi ale consiliilor parohiale, predicile rostite de preoţi spre luminarea poporului la oraşe şi la sate, unele asociaţii bisericeşti cu caracter misionar, ca şi viaţa canonică şi tipiconală a monahilor din toate sfintele mănăstiri, precum şi educaţia pe care părinţii creştini ortodocşi au dat-o copiilor lor pentru a ţine cu toată sfinţenia dreapta credinţă în care s-au născut.
Acestea sunt, pe scurt, mijloacele spirituale prin care Ortodoxia s-a ţinut pe drumul cel drept până în zilele noastre.

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 3

DESPRE

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Sectarul: Ce înţelegeţi voi şi ce înţelegere aveţi despre Sfânta Scriptură?
Preotul: Noi prin Sfânta Scriptură înţelegem colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, care au fost scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (circa 1400 de ani înainte de Hristos) până la autorul Apocalipsei (circa 100 de ani după Hristos). Încă să se ştie că Sfânta Scriptură este primul izvor al descoperirii dumnezeieşti.
Sectarul: Dar de ce voi, arhiereii şi preoţii, nu daţi voie creştinilor – care sunt membri ai Bisericii ca şi voi – să citească sau să predice în public cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi?
Preotul: Orice creştin are voie să citească Sfânta Scriptură, dar nu oricine are dreptul de a învăţa şi de a tălmăci cuvântul Scripturii. Dreptul acesta îl are numai Biserica, care este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15).
Deci oricine învaţă în Biserică trebuie să înveţe aşa cum a învăţat Biserica dintotdeauna. Pentru aceasta trebuie oameni bine pregătiţi, cunoscători ai dreptei credinţe. De ce dreptul de a învăţa îl au numai episcopii, preoţii şi diaconii este uşor de înţeles, când ne gândim că Mântuitorul a dat puterea de a învăţa sfinţilor şi păstorilor (Matei 28, 20). Nu mulţimilor, ci numai Apostolilor. Apostolii erau trimişi de Hristos să înveţe. Iar Sfântul Apostol Pavel spunea: Cum vor propovădui, dacă nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15).
Deci dreptul la propovăduire îl are numai cel trimis. Or, episcopii sunt urmaşii legitimi ai apostolilor. Sfântul Pavel îi încredinţează Episcopului Timotei din Efes sarcina de a învăţa în Biserică, şi nu tuturor credincioşilor din Efes. Acelaşi apostol spune corintenilor: Oare toţi sunteţi apostoli, oare toţi sunteţi învăţători? (I Cor. 12, 29). Acelaşi apostol spune despre episcop, preot şi diacon că trebuie să fie destoinic a învăţa pe alţii (I Tim. 3, 2; Tit 1, 9). Nu spune însă acelaşi lucru despre toţi credincioşii. El face distincţie între păstor şi turmă, între cei care învaţă şi cei care ascultă. Episcopul, preotul şi diaconul, nu pot învăţa ce vor, ci ceea ce a învăţat Biserica întotdeauna. Ei învaţă în numele Bisericii. Fiindcă nu oricine are destulă pricepere şi înţelegere ca să tâlcuiască Scriptura. Acest lucru îl arată luminat marele Apostol Petru în epistola sa, când vorbeşte de epistolele marelui Apostol Pavel şi zice că: în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).
Sectarul: Nu este adevărat că creştinii – ca membri ai Bisericii – nu au voie să predice şi să tâlcuiască Scripturile. Orice creştin ştie să tâlcuiască Sfânta Scriptură, fiind luminat de Duhul Sfânt; şi acest lucru se poate înţelege limpede din cele scrise: Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate… Cât pentru voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva… (I Ioan 2, 20, 27).
Preotul: Ascultă, omule, Sfânta Scriptură este ca o fântână cu adâncime fără fund, fiindcă în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu care nu are margini. Dacă cineva însetat ar veni la o fântână şi ar vrea să bea toată apa, s-ar îneca în ea; dar dacă va scoate din ea cu ciutura şi apoi de acolo va bea cu paharul, se va răcori fără de primejdie. Cine este omul acela nebun care ar voi să se bage într-o apă adâncă, fără să ştie să înoate? Sfânta Scriptură are «oase», după cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi nimeni având dinţii înţelegerii sale de lapte, să nu îndrăznească a sparge cu ei oasele cele tari ale Scripturilor dumnezeieşti, căci se vatămă pe sine şi se pierde.
Dumneata nu ai citit în Sfânta Scriptură cele despre famenul etiopian? Acesta citea pe Proorocul Isaia şi când l-a întrebat Apostolul Filip dacă înţelege cele ce citeşte, el a zis: Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva? (Fapte 8, 31). Ia seama, căci şi cuvântul «ungere», despre care ai amintit dumneata, înseamnă vărsarea Sfântului Duh în Sfânta Taină a Mirungerii, îndată după primirea Botezului (Fapte 4, 27; II Cor. 1, 21; Ioan 16, 13; Rom. 8, 9 etc.), iar cuvintele «ştiţi toate» înseamnă tot ceea ce ţine de adevărul creştin şi de mântuire, precum şi tot ceea ce este în legătură cu antihrist şi cu răspânditorii lui, despre care este vorba în versetele următoare: I Ioan 2, 22; 4, 2-3. Aşadar, nu trebuie a o lua fiecare după capul său în tâlcuirea Scripturilor, căci vă rătăciţi, mergând din rătăcire în rătăcire.
Sectarul: Orice creştin are dreptul şi chiar datoria să tâlcuiască singur Sfânta Scriptura, căci aşa ne-a poruncit nouă Mântuitorul, zicând: Cercetaţi Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi tocmai ele sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39).
Preotul: Ia seama, omule, că mulţi începători de erezii din vechime – Arie, Nestor, Eutihie, Apolinarie, Origen ş.a. – au îndrăznit a se afunda în marea Scripturii cea fără de fund şi s-au înecat duhovniceşte, pierzându-se pe sine şi pe toţi cei care i-au urmat. Nu toţi au vârsta duhovnicească la fel şi, de aceea, nu toţi pot înţelege Sfânta Scriptură la fel.
Sfânta Scriptură cuprinde trei înţelesuri: 1) înţelesul trupesc, după literă (gramatical), obştesc sau istoric; 2) înţelesul sufletesc, alegoric, metaforic; 3) înţelesul spiritual (duhovnicesc), anagogic sau mistic. Aşadar, după cum spun Sfinţii Părinţi cei vechi ai Bisericii, cei simpli la cunoştinţă să se mulţumească cu înţelesul cel obştesc şi istoric (după litera Scripturii); cei mai înaintaţi să pătrundă cu înţelegerea şi în sufletul Scripturii, iar cei desăvârşiţi cu fapta şi înţelegerea pot cuprinde înţelesurile cele mai adânci ale Sfintei Scripturi. Pentru aceasta şi marele Pavel, arătând că înţelepciunea cea desăvârşită a Scripturilor se cuvine celor desăvârşiţi, zicea: Însă noi grăim înţelepciunea întru cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a domnilor veacului acestuia care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu în taină, pe cea ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veci spre slava noastră (I Cor. 2, 6–7).
Sectarul: Nu este nevoie ca cineva să aibă multă ştiinţă spre a putea pricepe învăţăturile Sfintei Scripturi, căci şi celor neînvăţaţi li se descoperă înţelepciunea acestor învăţături, după cum arată Mântuitorul prin cuvintele: Te laud pe Tine, Părinte,… căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor (Matei 11, 25).
Preotul: Da, le-a descoperit Dumnezeu înţelepciunea Sa acelora pe care i-a cunoscut că sunt prunci cu răutatea, dar nu cu mintea şi cu înţelegerea – adică celor desăvârşiţi în toată fapta bună şi care ajunseseră la nerăutatea pruncilor. La acest lucru îndeamnă şi marele Pavel pe creştinii din Corint, zicând: Fraţilor, nu fiţi prunci cu mintea, ci fiţi prunci cu răutatea. Cu mintea însă să fiţi oameni desăvârşiţi! (I Cor. 14, 20).
Sectarul: Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa oamenilor, după cuvântul scris: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi dărâma (Isaia 29, 14). Şi apostolul zice: Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul veacului de acum? Au nu a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 19–20). Deci nu este posibil ca Dumnezeu să fi rezervat tâlcuirea Sfintei Scripturi numai unor oameni cu ştiinţă de carte, aşa cum susţineţi voi, preoţii ortodocşi!
Preotul: Aici, la cele ce arăţi dumneata spre a dovedi că Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa omenească, trebuie să ştii că nu toată ştiinţa şi înţelepciunea a osândit-o Dumnezeu, ci numai înţelepciunea cea deşartă a veacului acestuia şi nicidecum înţelepciunea cea duhovnicească. Dacă ar fi după afirmaţia dumitale şi a tuturor sectarilor care cugetă cele asemenea cu dumneata, atunci ar însemna să fie osândită şi înţelepciunea lui Solomon, a lui Isus fiul lui Sirah, a Mântuitorului, a sfinţilor prooroci şi apostoli, cărora li s-a poruncit să fie înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16). Dar nu este deloc aşa. Ci voi, sectarii, după cuvântul Domnului, mult vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29).

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 4

DESPRE

SFÂNTA TRADIŢIE

(sectarii nu recunosc Sfânta Tradiţie)

Sectarul: Ce este Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, o socotiţi al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o puneţi în egalitate cu dumnezeiasca Scriptură?
Preotul: Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt şi curentul viu al vieţii Bisericii, fiind al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi, ca atare, având aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură.
De la Adam şi până la sfârşitul lui Avraam au trecut 3678 de ani, şi cu 430 de ani, cât au stat israeliţii robi în Egipt (Gal. cap. 3), fac 4108 ani. În aceşti ani, nici Sfânta Scriptură nu a fost şi nici sâmbăta nu s-a ţinut ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, oamenii cei credincioşi şi aleşi ai lui Dumnezeu s-au povăţuit pe calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie, adică după învăţătura despre Dumnezeu însuşită prin viu grai; şi numai vreme de 1400 ani – cât a fost de la Moise până la venirea Domnului – s-au călăuzit şi de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.
După cum mai înainte de a se scrie cărţile Vechiului Testament lumea s-a povăţuit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie (predania prin viu grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărţile Noului Testament, Sfânta Tradiţie a fost dreptarul după care primii creştini s-au povăţuit la calea mântuirii. Primul care a semănat învăţăturile Noului Testament prin viu grai în urechile oamenilor a fost Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, trei ani şi jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic, ci neîncetat în această vreme a învăţat poporul. Iar după ce Şi-a împlinit ascultarea către Părintele Său, pe Apostolii Săi nu i-a trimis să scrie, ci să propovăduiască la toată lumea Evanghelia, spunându-le: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20).
Din ziua întemeierii ei, anul 33 d.Hr., şi până în anul 44 d.Hr., când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie, Biserica s-a condus fără Scriptura Noului Testament, s-a condus prin Sfânta Tradiţie, din care o parte va fi consemnată mai târziu în scris. De asemenea, au fost multe scrieri despre care s-a pretins că sunt inspirate şi scrise de Sfinţii Apostoli, dar Biserica a fost aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu ca fiind inspirate, deoarece ea trăia adevărul Evangheliei mai înainte ca el să fi fost scris, îl trăia prin Tradiţie.
Aşadar, iată ce este Sfânta Tradiţie: izvorul şi rădăcina ambelor Testamente – al celui Vechi şi al celui Nou – şi de aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o socotim ca având aceeaşi autoritate şi însemnătate ca şi Sfânta Scriptură.
Sectarul: Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nu este iertat a o înlocui sau a o schimba cu Tradiţia, care este cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Iar apoi: Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: poporul acesta… zadarnic Mă cinsteşte, învăţând învăţături care sunt porunci ale oamenilor (cf. Matei 15, 3, 6-9; Marcu 7, 13). De aceea nu este voie să înlocuim şi să schimbăm sau să adăugăm şi noi la legea lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Scriptură, prin cuvântul omenesc al Tradiţiei.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spui dumneata, căci legea lui Dumnezeu nu este cuprinsă toată numai în Sfânta Scriptură. Auzi ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan, că sunt încă şi alte multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25). Iarăşi, acelaşi Evanghelist Ioan declară în una din epistolele sale: Multe având a vă scrie, n-am voit să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12). Aşadar, vezi că dumnezeiescul evanghelist mai mult se bucura cu ucenicii săi când avea posibilitate să le vorbească prin viu grai (predanie) decât atunci când le trimitea ceva în scris, iar voi, sectarii, ţineţi orbeşte (şi nebuneşte) numai la cele scrise şi nu băgaţi de seamă că atât Mântuitorul cât şi mulţi dintre apostoli n-au lăsat nimic în scris, ci au propovăduit prin viu grai. Cred că despre voi a voi a proorocit marele Prooroc Isaia că cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea (Isaia 6, 9).
Sectarul: Creştinii nu trebuie să se lase ademeniţi de alte învăţături omeneşti înşelătoare, deosebite de cele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi, căci aşa ne îndeamnă apostolul: Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos (Col. 2, 8). Aşadar, datoria noastră este să ne ferim de înşelăciunea predaniei (tradiţiei) omeneşti.
Preotul: Dumneata după cât văd eşti prea sucit la minte şi la înţelegere şi nu poţi face nici măcar această deosebire, de a înţelege care sunt învăţăturile cele cu predanie omenească şi care sunt cele cu predanie apostolică şi evanghelică. Ai adus aici un citat al Sfintei Scripturi care se referă la predania învăţăturilor omeneşti şi la filosofia cea deşartă a veacului de acum, şi care nu are nici o legătură cu Sfânta Tradiţie cea evanghelică şi apostolică, a Bisericii lui Hristos. Apoi în dosul acestui citat, rău înţeles de dumneata şi de cei cu aceeaşi înţelegere asemenea dumitale, îţi ascunzi viclenia şi otrava eresului care te stăpâneşte şi te învaţă a te împotrivi Predaniei celei apostolice ale Bisericii celei dreptmăritoare. Sfânta Tradiţie nu este predanie omenească, nici filosofie şi nici deşartă înşelăciune, ci este Cuvântul lui Dumnezeu care s-a predat nouă prin viu grai. Marele Apostol Pavel ne învaţă şi ne îndeamnă să ţinem cu tărie predaniile, zicând: Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15), iar voi, sectarii, îndemnaţi pe creştinii cei neîntăriţi să hulească şi să lase predaniile apostoleşti şi bisericeşti şi nu înţelegeţi că însăşi Sfânta Scriptură este un rod al Duhului Sfânt, care a crescut din rădăcina şi din pomul Sfintei Tradiţii.
Sectarul: Sfânta Scriptură ne este de ajuns pentru credinţă şi pentru mântuirea noastră şi deci nu avem nevoie şi de Tradiţie. Aşa rezultă din cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea care duce la dreptate (II Tim. 3, 15-16). Cuvintele sunt limpezi; oricare adaos la Sfânta Scriptură este de prisos.
Preotul: Aici este vorba numai de Scriptura Vechiului Testament, căci cea a Noului Testament nu era încă scrisă. Pavel îi scrie lui Timotei că Vechiul Testament îi poate servi ca cel mai bun învăţător pentru întărirea credinţei cele în Hristos şi pentru educarea în creştinism. După tâlcuirea voastră, a sectarilor, ar urma ca nici cărţile Noului Testament – care în marea lor majoritate aveau să fie scrise în perioada ce a urmat acestei scrisori adresate de Apostolul Pavel lui Timotei – să nu fie primite, ci să ne ţinem numai cele ale Vechiului Testament, despre care aminteşte aici Marele Pavel lui Timotei.
Sectarul: Nu putem admite tradiţia, pentru că în ea au intrat cu vremea multe elemente false şi astfel, mai ales astăzi, nu mai putem deosebi Tradiţia cea adevărată şi apostolică de cea falsă.
Preotul: Ascultă, omule, nu crede în această privinţă minţii tale nici celor întunecaţi la înţelegere asemenea ţie. Crede cele ce auzi de la noi, că Biserica lui Hristos a statornicit adevărurile de credinţă – dezvoltate de-a lungul Tradiţiei – prin canoane Apostolice, ale Sfintelor Soboare Ecumenice, ale celor locale, ale cărţilor simbolice, prin mărturisirile de credinţă şi mărturisirea ortodoxă, închegată şi formulată definitiv la sinodul de la Iaşi (1642), şi prin alte multe sinoade de sfinţii arhierei făcători de minuni, care s-au adunat la sinoadele cele din vechime, unde s-a statornicit dreptarul sfintei credinţe ortodoxe, care era atacată de multe cete eretice existente în acele vremuri.
Cât priveşte neschimbarea şi nealterarea Sfintei Tradiţii, aceasta se poate controla în baza următoarelor condiţii:
1. Să nu cuprindă în sine contraziceri; să nu se contrazică cu tradiţia apostolică sigură; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură.
Numai fără astfel de contraziceri este posibil ca o învăţătură oarecare din Tradiţie să provină de la Mântuitorul sau de la Sfinţii Apostoli, care au fost sub înrâurirea directă a Sfântului Duh.
2. Să fi fost ţinută de Bisericile apostolice şi să aibă continuitate neîntreruptă şi controlată până astăzi.
3. Să fi fost recunoscută şi urmată totdeauna de întreaga Biserică ecumenică.
4. Să fie în perfect acord cu toţi, sau dacă nu, cel puţin cu cea mai mare parte a părinţilor şi învăţătorilor bisericeşti.
Când o tradiţie nu împlineşte aceste condiţii, ea nu poate fi adevărată şi sfântă, deci nu poate fi admisă sau urmată.
Sectarul: Cu toate aceste verificări care ziceţi că le-a făcut şi le face Biserica Ortodoxă referitor la adeverirea Tradiţiei, noi mai siguri suntem pe învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură. Căci primii creştini primeau numai cele scrise în Sfânta Scriptură, după cum este scris: Aceştia (iudeo-creştinii din Bereea) erau mai mărinimoşi decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia şi zilnic cercetau Scripturile, ca să vadă dacă lucrurile sunt aşa (Fapte 17, 11). De aici urmează că noi trebuie să ţinem numai învăţăturile pe care le găsim scrise în Sfânta Scriptură.
Preotul: Dumneata şi cei asemenea dumitale înţelegeţi sucit şi cu rătăcire şi vă lăudaţi că ţineţi numai învăţăturile scrise în Sfânta Scriptură. Iar marele Apostol Pavel vă ruşinează pe voi, căci el laudă pe creştinii din Corint nu pentru că ţineau învăţăturile cele scrise, ci pentru că îşi aduceau aminte de el şi ţineau cu tărie la învăţăturile cele nescrise pe care le primiseră prin Predanie (Tradiţie) de la el, scriindu-le: Fraţilor, vă laud pe voi că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat (I Cor. 11, 2). Oare cum este bine, să facem ca voi şi să ţinem numai învăţăturile scrise, sau să urmăm pe marele Apostol Pavel, care laudă pe cei ce ţin predaniile nescrise? Ba mai mult, noi vă dovedim că Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti au crezut şi au predicat multe din Sfânta Tradiţie pe care o moşteniseră din vechime şi care lucruri nu se găsesc scrise în Sfânta Scriptură. Voi vă lăudaţi că ţineţi numai cele scrise, însă apostolii propovăduiesc şi din cele nescrise în Sfânta Scriptură.
Sectarul: Unde se vede că apostolii ar fi predicat, afară de cele ce sunt scrise în Sfânta Scriptură?
Preotul: Iată câteva dovezi: Sfântul Apostol Iuda, în epistola sa cea sobornicească, printre altele zice: Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Certe-te pe tine Domnul» (1, 9). Ia caută dumneata în toată Sfânta Scriptură şi vezi dacă vei afla scrise aceste cuvinte. Dar şi mai jos, în aceeaşi sfântă epistolă, acelaşi apostol aminteşte de proorocia lui Enoh, zicând: Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul în zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de faptele păgânătăţii lor, întru care au făcut fărădelege şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşii, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui (Iuda 1, 14-15).
Dar nu numai Iuda Apostolul vorbeşte din Tradiţie, ci şi marele Pavel, în epistola a doua către Timotei, iată ce zice: După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Şi iarăşi, marele Apostol Pavel, adresându-se preoţilor din Efes, le zice: …ţineţi minte cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da, decât a lua (Fapte 20, 35).
Acum te întreb pe dumneata, care crezi numai cele scrise, de unde au luat aceşti doi apostoli – Iuda şi Pavel – cuvintele de mai sus, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu le vei afla scrise? Vezi cum apostolii au vorbit şi au folosit Sfânta Tradiţie şi cum greşiţi voi, hulind învăţătura cea nescrisă a Sfintei Tradiţii?
Sectarul: Totuşi, nu este cu putinţă ca Sfânta Tradiţie să se fi putut păstra până astăzi în întregime şi în toată curăţenia ei de la început şi de aceea noi avem garanţie mai mult în învăţăturile scrise din Sfânta Scriptură.
Preotul: Omule, nu fii surd la înţelegerea celor bune. Ai văzut în cele de mai sus că marele Apostol Pavel laudă pe creştinii din Corint pentru că au ţinut cu tărie predaniile cele nescrise, aşa cum le primiseră din gura lui. Ai auzit că apostolii înşişi au folosit în propovăduirea lor cuvinte direct din Sfânta Tradiţie, cum sunt cele cu proorocia lui Enoh şi celelalte. Ţi-am arătat încă şi prin ce mijloace s-a păstrat de-a lungul veacurilor Sfânta Tradiţie şi care sunt semnele care garantează nealterarea şi curăţenia ei, şi totuşi dumneata la toate ai rămas neînţelegător şi nesimţitor, spunându-mi că nu ai garanţie decât în cele scrise. Acest lucru mă face să-ţi spun: Deschide, omule, urechile tale cele de gând şi auzi pe acelaşi mare Apostol Pavel, care îndeamnă şi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic să fie foarte atenţi şi vigilenţi în păstrarea Sfintei Tradiţii, zicându-le: Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15). Iar în alt loc: Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema (Gal. 1, 8). Înţelege deci că anatema este tăiere de la trupul tainic al Bisericii lui Hristos şi pogorâre de viu în iad cu dracii, şi sub această înfricoşată osândă eşti tu şi toţi ereticii sectari, care asemenea ţie nu voiesc a crede învăţăturile cele propovăduite şi vestite de Apostoli prin viu grai.
Sectarul: Cum a putut a se păstra vreme de mii de ani, aceeaşi normă a Sfintei Tradiţii în Biserică, de vreme ce preoţii şi scriitorii voştri bisericeşti schimbă de la zi la zi adevărul Sfintei Scripturi şi predaniile apostolice, care la început au existat curate şi nealterate? După cum, dacă iei în mână o Biblie chiar de acum 50 de ani şi o pui alături cu cele de azi, nu mai seamănă nicidecum, tot aşa au făcut arhiereii şi preoţii voştri şi cu alte cărţi sfinte şi cu Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, vă lăudaţi că o ţineţi aşa cum aţi moştenit-o de la Apostoli.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce susţii dumneata. Biserica lui Hristos este ocrotită de Duhul Sfânt şi nu poate greşi (Matei 10, 17-20; Ioan 14, 16-26; 15, 26; 16, 12-14; I Tim. 3, 15 ş.a.), fiind condusă în chip nevăzut de Însuşi întemeietorul ei, Iisus Hristos, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20 ş.a). Dacă unii scriitori bisericeşti, fie arhierei, preoţi sau laici, au tradus Biblia din alte limbi sau au îndreptat vreun cuvânt învechit în felul lui de a se exprima în limba de azi a poporului nostru, apoi aceasta a fost o îndreptare şi corectare de exprimare, iar nu o schimbare de fond a textului biblic. Dacă ar învia astăzi un român de pe vremea lui Mircea cel Bătrân sau a Marelui Ştefan şi ai vrea să vorbeşti cu el, aproape că ţi-ar părea că este din altă naţie, căci nu se mai vorbeşte azi întocmai limba poporului nostru cu cea care se vorbea atunci. Tot astfel şi cărţile de pe atunci, trecând vremea, s-au corectat de scriitori după vorbirea de azi, dar nu s-a schimbat înţelesul lor scripturistic şi tainic.
Ţi-am spus mai înainte că temeiurile pe care se reazemă Sfânta Tradiţie şi prin care se asigură păstrarea curăţeniei ei originale şi transmiterea ei peste veacuri au fost: simbolurile vechi de credinţă, canoanele apostolice, definiţiile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice ş.a.
Aici mai adaug că în păstrarea neschimbată a Sfintei Tradiţii avem şi alte mărturii de mare importanţă, precum sunt: Practica veche a Bisericii, mărturiile bărbaţilor apostolici, printre care este şi Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul apostolilor († 107 d.Hr.), care îndemna pe credincioşii de pe vremea sa să se ferească de învăţăturile ereticilor şi să păzească curată numai Tradiţia apostolică. De asemenea Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, tot un Părinte Apostolic († 166 d.Hr.). Sfântul Irineu († 202 d.Hr.) mărturiseşte pentru tradiţie în scrierile sale.
Sfântul Vasile cel Mare († 379) mărturisea: „Dintre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, unele le avem din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit din Tradiţia Apostolilor, prin succesiunea în taină, nescrise, şi acelea au aceeaşi putere ca şi cele scrise” (Despre Sfântul Duh, c. 27).
Sfântul Egesip – ne mărturiseşte acelaşi istoric Eusebiu de Cezareea (Cartea a IV-a, c. 8, nr. 1) – s-a sârguit să adune la un loc toate tradiţiile apostolice şi a adunat mai multe din ele în cinci cărţi – din care Eusebiu citează –, care însă cu timpul s-au pierdut; Origen († 250 d.H.) zicea: „Să fie păstrată tradiţia apostolică în Biserică”. Sfântul Epifanie († 403 d.H.) zicea: „Trebuie păstrată tradiţia, pentru că nu este cu putinţă a afla toate în Sfânta Scriptură”; Sfinţii Apostoli au depus unele în scrisori, altele în Tradiţie…”.
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) scrie: „De aici (din II Tes. 2, 15) se vede că apostolii n-au predat toate prin scrisoare, ci multe fără scrisori, dar şi acestea nescrise sunt demne de crezare. Dacă este Tradiţia, atunci nu căuta nimic mai mult” (Omilia IV, nr. 2 la II Tesaloniceni). Sfântul Grigorie de Nyssa († 394) scria: „Avem Tradiţia ajunsă la noi de la părinţi, ca o moştenire prin succesiune de la apostoli, transmisă prin sfinţii ce au urmat” (Contra lui Evnomie, cartea a IV-a). Sfântul Clement Alexandrinul († 215 d.Hr.) „Aceia care explică Scriptura contra Tradiţiei bisericeşti, au stricat norma adevărului” (Strommata, lib 1, cap. 7). Tot aşa de hotărât în această privinţă scria şi Sfântul Ciprian († 258): „Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Tradiţiei dumnezeieşti, atunci se va curma rătăcirea omenească” (Epistola 74).
Să nu se uite că mărturiile de mai sus oglindesc în ele credinţa din vremea apostolilor şi imediat următoare până în secolul al IV-lea. Practica veche a Bisericii este, de asemenea, o importantă mărturie despre valoarea Sfintei Tradiţii şi despre preţuirea pe care a avut-o de la început până azi.
Aşadar trebuie ţinută cu mare sfinţenie Sfânta Tradiţie, deoarece în Sfânta Scriptură nu este cu putinţă a afla toate cele spre mântuire. Sfânta Scriptură ne învaţă multe să facem, dar nu ne arată cum. De exemplu, ne cere să ne botezăm, dar nu ne arată şi cum; să ne mărturisim, dar nu şi cum; să ne împărtăşim, dar nu şi cum; să ne cununăm, dar nu şi cum; să ne rugăm, dar nu şi cum, şi unde, şi când; să facem semnul Sfintei Cruci pe faţa noastră, după cea scrisă: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6), dar nu ne arată şi cum.
Dar cine ne-a învăţat pe noi, prin scriere, să ne închinăm spre răsărit? Care Scriptură ne arată graiurile chemării Sfântului Duh de la sfinţirea Preacuratelor Daruri sau la sfinţirea pâinii şi a paharului euharistic? Care învăţătură din Sfânta Scriptură ne arată să facem binecuvântarea apei botezului şi sfinţirea Hrismei (Sfântul şi Marele Mir)? Care Scriptură ne învaţă despre întreita afundare a celui ce se botează şi lepădările de satana de la Botez?
Rugăciunea de doxologie către Sfânta Treime (adică «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh»), din care Scriptură ne-a rămas nouă? Şi apoi acelaşi mare Sfânt Vasile, după ce ne arată acestea, zice că: „Dacă ne-am apuca noi a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare, am greşi la înseşi cele mai de frunte, păgubind Evanghelia. Aşadar, obiceiul ce îl ţine Biserica nescris, ca unul ce este de origine apostolică şi folosit de Sfinţii Părinţi ca Predanie rămasă de la ei în Biserica lui Hristos, are putere de lege”.
Aşadar trebuie reţinut că importanţa şi folosul Sfintei Tradiţii provine din raportul strâns ce există între ea şi Sfânta Scriptură, căci într-adevăr, ele stau într-un raport de strânsă legătură şi de întregire reciprocă, bazat pe faptul că amândouă cuprind în ele Sfânta Descoperire şi sunt pentru noi izvoarele acesteia. Prin urmare:
a) este cu neputinţă să se contrazică între ele;
b) este cu neputinţă să nu existe între ele raporturi de reciprocitate.
Sfânta Scriptură are numai în Sfânta Tradiţie mărturia cea mai sigură pentru canonul cărţilor ei şi pentru caracterul ei dogmatic (inspiraţia ei divină), iar Sfânta Tradiţie numai prin Sfânta Scriptură îşi poate dovedi curăţenia adevărurilor ei.

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 5

DESPRE

CULTUL SFINŢILOR ŞI AL ÎNGERILOR

(Sectarii nu admit cultul îngerilor şi al sfinţilor)

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă închinaţi la îngeri şi la sfinţi şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuirea voastră? Căci nu există decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos. Apostolul ne învaţă clar în aceasta privinţă: Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Cel ce S-a făcut om, Iisus Hristos (I Tim. 2, 5). Deci, nici îngerii, nici sfinţii, nimeni în afară de Hristos nu poate mijloci de la Dumnezeu mântuirea noastră.
Preotul: Ascultă, omule, noi nu ne închinăm la sfinţi şi la îngeri ca şi lui Dumnezeu.
Închinarea pe care o aducem noi sfinţilor şi îngerilor este numai o cinstire (venerare). Iar lui Dumnezeu ne închinăm şi îi slujim cu desăvârşită închinare, care se mai numeşte şi „latrie” sau „adorare”. Noi venerăm pe sfinţii lui Dumnezeu pentru că ei sunt prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu, după cum este scris: Voi prietenii Mei sunteţi, dacă faceţi cele ce vă poruncesc (Ioan 15, 14).
Iar despre Avraam citim de asemenea: Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacov 2, 23). Şi marele Apostol Pavel scrie efesenilor: Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19). Aşadar, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi casnici ai Lui îi cinstim (venerăm) pe sfinţi. Încă mai ştim că sfinţii sunt preaslăviţi de Dumnezeu în Ceruri (Luca 20, 36). Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2; Matei 19, 28; Evrei 12, 22–23). Sfinţii, încă pe pământ fiind, aveau darul proorociei (III Regi 14, 1–17; proorocia lui Elisei asupra lui Ghiezi, IV Regi 5, 25–27). Sfinţii, încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac. 20, 7); Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor ş.a.
Sectarul: Dar cum pot sfinţii şi îngerii să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie să aşteptăm mântuirea numai de la Hristos, Mântuitorul şi Mijlocitorul mântuirii noastre, după cum este scris: Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim (Fapte 4, 12)? Aşadar nu este nevoie să ne adresăm sfinţilor, când vrem să dobândim mântuirea.
Preotul: Dimpotrivă, acest lucru este prea de nevoie, căci sfinţii lui Dumnezeu au posibilitatea, în Cer, de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mântuirea acestora. Aceasta se arată luminat din cuvântul Apocalipsei, care zice: Şi când (Mielul) a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi năstrape de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc. 5, 8). Aşadar rugăciunile sfinţilor sunt duse la Dumnezeu, iar sfinţii nu se roagă numai pentru ei, ci şi pentru oameni, după cum am arătat mai sus că s-a rugat Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor şi după cum se ruga marele Apostol Pavel pentru creştinii din Filipi, către care scrie: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filip. 1, 3–4). Şi iarăşi: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre… (I Tes. 1, 2–3). Şi iarăşi: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa… (II Tes. 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeu… să vă dea vouă duhul înţelepciunii… (Ef. 1, 16–17). Şi iarăşi: Aceasta şi cerem în rugăciunile noastre: desăvârşirea voastră (II Cor. 13, 9). Iar lui Timotei îi scrie: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc – ca şi strămoşii mei – într-un cuget curat, că te pomenesc neîncetat zi şi noapte în rugăciunile mele (II Tim. 1, 3).
De asemenea, în Vechiul Testament este scris: Iov, robul Meu, se va ruga pentru voi, că de n-aş fi primit eu faţa lui şi de n-ar fi pentru el, v-aş fi pierdut pe voi, pentru că nu aţi grăit adevărat asupra robului meu, Iov (Iov 42, 8).
Deci iată, din cele de până aici se vede clar că sfinţii au posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu cele spre mântuirea noastră, precum şi faptul că ei şi în viaţă, cât şi după moarte, se roagă în cer pentru cei de pe pământ, mijlocind pentru ei cele spre folos, după cele scrise în Sfânta Scriptură: Acesta este iubitorul de fraţi, proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate (II Mac. 15, 12–14). Daniel prin vedenie se ruga lui Dumnezeu (Daniel 10, 11–21).
De asemenea, Dumnezeu trimite pe îngerii Săi spre ajutorul celor ce se roagă Lui (Fac. 24, 7); Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniel şi Îl scapă din gura leilor (Daniel 6, 23). Şi marele Apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El îi trimite spre ajutorul celor ce vor să moştenească mântuirea (Evrei 1, 14). Cine primeşte pe sfinţi, primeşte pe Hristos (Matei 10, 40–41).
Aşadar, din mărturiile scripturistice de mai sus, ţi-am arătat că sfinţii şi îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru noi, oamenii, prin rugăciunile lor, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), ca nişte iubiţi ai lui Dumnezeu (Daniel 10, 19) şi ca nişte casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19).
Sectarul: Voi, ortodocşii, prin închinarea şi slujirea la îngeri şi la sfinţi, umbriţi slava şi cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustră şi opreşte cu asprime pe coloseni, care făceau aşa, căci lăsând închinarea la Dumnezeu, se închinau şi slujeau îngerilor, scriindu-le: Nimeni să nu vă smulgă biruinţa, printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri…, în loc să se ţină strâns de capul (Hristos) de la care tot trupul – prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se –, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu (Col. 2, 18–19).
Preotul: Nici o umbrire sau micşorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea şi cinstirea slugilor Lui. Mai întâi, că una este închinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui Dumnezeu, cum mai sus am arătat, şi alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi îngerilor şi sfinţilor lui Dumnezeu, ca unor slugi şi prieteni iubiţi ai lui Dumnezeu. Însuşi Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinţii Lui, zicând: Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui (Ps. 150, 1).
Noi, când cerem ajutorul şi mijlocirea sfinţilor şi ale îngerilor în rugăciunile noastre, tot pe Dumnezeu Îl slăvim, deoarece şi sfinţii la rândul lor duc cererile şi rugăciunile noastre, împreună cu rugăciunile lor, la Dumnezeu (Fapte 9, 32–42; 20, 9–12, 36; 28, 3–9; Apoc. 5, 8). Însuşi Dumnezeu a proslăvit pe sfinţii Săi (Rom. 2, 10) şi i-a îmbrăcat pe ei cu slava Sa: Şi Eu, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi suntem una (Ioan 17, 22) şi le-a zis lor: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine (Luca 10, 16). Sau: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua, şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, plata dreptului va lua (Matei 10, 40–41).
Aceste mărturii dovedesc până unde ajunge hula şi rătăcirea tuturor celor care, lepădându-se de cinstirea sfinţilor şi a îngerilor – care sunt slugi iubite ale lui Dumnezeu –, nu-şi dau seama că, de fapt, ei se leapădă de Însuşi Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Vai de hula şi nebunia voastră.
Sectarul: Sfinţii, chiar dacă pot, nu vor să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Căci iată, Avraam n-a vrut să mijlocească la Dumnezeu pentru bogatul nemilostiv, deşi acesta îl rugase stăruitor (Luca 16, 24–31).
Preotul: N-a vrut, căci nu era cazul, deoarece păcatul bogatului nemilostiv era împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor, pentru că păcătuind mereu cu încredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi nepocăindu-se, a murit în această stare (Matei 12, 31–32).
Sectarul: Sfânta Scriptură ne arată că Sfinţii şi Îngerii resping închinarea faţă de ei, spre a nu fi ştirbită şi umbrită închinarea faţă de Dumnezeu căruia Singur I se cuvine cinste deosebită şi închinare. În Sfânta Scriptură ni se spune despre Apostolul Petru: Şi când a fost să intre Petru, Corneliu ieşindu-i înainte, a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi i-a zis: Scoală-te, că şi eu sunt om (Fapte 10, 25–26). Iar despre Pavel şi Varnava: Iar preotul lui Zeus, al cărui templu era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulţimile. Şi auzind Apostolii Pavel şi Varnava, şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime şi au strigat: O, bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi… (Fapte 14, 13–15).
Asemenea se întâmplă şi cu îngerii, cum este de pildă îngerul care i-a făcut Apostolului Ioan descoperirile din Apocalipsă: Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei (Apoc. 19, 10). Iar altă dată: Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci eu sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apoc. 22, 8–9). Deci atât sfinţii, cât şi îngerii refuză orice închinăciune ce li se aduce, ştiind că ea se cuvine numai lui Dumnezeu.
Preotul: În Faptele Apostolilor, (10, 25–26), Apostolul Petru respinge închinarea ce i-a adus-o Corneliu, sub cuvânt că el este om, deoarece Corneliu îl socotise că este mai mult ca om, adică zeu. Sutaşul roman era familiarizat cu noţiunea de zei, ca unul ce fusese păgân. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, el era foarte înclinat a-l socoti ca zeu, sau în cel mai rău caz ca pe un om superior celorlalţi oameni sau semizeu, căruia i se cuvenea nu venerare, ci adorare, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat să i se aducă.
În citatul din Faptele Apostolilor (14, 13–15), Pavel şi Varnava resping închinarea ce li s-a adus, pentru acelaşi motiv ca şi mai sus, căci erau socotiţi ca zei şi li s-a adus adorare, nu venerare. Contextul ne spune clar că locuitorii pământului din Listra, uimiţi de minunea vindecării ologului din naştere de către Pavel, în văzul tuturor au strigat: Zeii, luând asemănare omenească, s-au pogorât la noi. Şi ziceau de Varnava că este Zeus, iar de Pavel că este Hermes, de vreme ce era «purtătorul cuvântului» (Fapte 14, 8–12). Astfel, este lesne de înţeles refuzul apostolilor de a fi adoraţi ca nişte zei, de vreme ce ei tocmai împotriva zeilor predicau întoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte 14, 15–17). Şi vorbind acestea, de abia au domolit mulţimile ca să nu le aducă jertfe (Fapte 14, 18), se spune în continuare.
În al treilea citat (Apoc. 19, 10), îngerul descoperitor al vedeniilor apocaliptice respinge închinarea ce i-a adus-o Apostolul şi Evanghelistul Ioan. Respingerea este motivată: Sunt împreună-slujitor cu tine…, adică sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu, cum eşti şi tu, deci suntem în raporturi de egalitate şi nu se cuvine să primesc de la tine închinare, mai cu seamă că şi tu eşti aici, nu în trup, ci în «duh» (Apoc. 1, 10), adică în stare îngerească; şi în plus, şi tu ca mine eşti în «duhul proorociei», care constă în a mărturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat în cuvintele: «Lui Dumnezeu te închină». Dumnezeu era de faţă şi îngerul descoperitor I-ar fi adus o jignire dacă ar fi primit pentru sine, chiar în faţa lui Dumnezeu, închinare de la Ioan.
Chiar şi între oameni este jignitor a respecta prea mult pe un înalt slujitor al unui conducător de ţară, când acel conducător este de faţa. Totdeauna, toată atenţia şi toată cinstea se îndreaptă către cel ce este mai marele tuturor, atunci când el este prezent. Dar aceasta nu înseamnă că cei din jurul lui nu ar fi şi oameni de cinste.
În citatul din urmă (Apoc. 22, 8–9), de asemenea, îngerul exprimă chiar mai limpede decât în citatul dintâi, egalitatea sa cu Apostolul Ioan şi necuviinţa ce ar face-o primindu-i închinarea.
Astfel, în toate citatele de mai sus, invocate de sectari, în motivarea învăţăturilor lor greşite, refuzul sfinţilor şi al îngerilor de a li se aduce închinare, îşi are explicaţie proprie şi particulară: Apostolii Petru, Pavel şi Varnava au refuzat a li se aduce adorarea ca unor zei, iar nu cinstirea sau venerarea pe care sfinţii o primesc. Iar îngerul descoperitor a respins închinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca împreună-slujitor al lui Dumnezeu.
Însă în ce priveşte cinstirea şi venerarea pe care oamenii o aduc sfinţilor şi îngerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de ei, după cum se poate vedea, în diferite locuri ale dumnezeieştii Scripturi. Un prim exemplu se poate vedea atunci când al treilea căpitan trimis de împăratul Ohozia, cu cei cincizeci de oameni ai lui, a îngenunchiat înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui şi a grăit către el şi a zis: Omule al lui Dumnezeu, caută cu ochi milostivi la sufletul meu şi la sufletele robilor tăi, acestor cincizeci (IV Regi 1, 13). Şi iarăşi: …feciorii proorocilor cei din Ierihon… au venit înaintea lui Elisei şi s-au închinat lui până la pământ (IV Regi 2, 15). Şi iarăşi: Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut pe faţa sa şi s-a închinat lui Daniel (Daniel 2, 46). Şi iarăşi, vedem că Valaam plecându-se cu faţa sa, s-a închinat… îngerului Domnului (Num. 22, 31).
Iarăşi vedem că îngerul Domnului a primit închinare de la Isus al lui Navi, care a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat (Iosua 5, 14–15). Îngerii au primit închinare de la Lot (Fac. 19, 1). Îngerul Domnului a primit închinare de la Manoe şi femeia lui, care i s-a închinat lui până la pământ, iar îngerul Domnului s-a înălţat cu para focului de pe jertfelnic (Jud. 13, 18–21). Îngerul Domnului a primit închinare de la David şi de la bătrânii poporului (I Paral. 21, 16–18). Îngerul Domnului a primit închinare de la Daniel proorocul (Daniel 8, 18; 10, 9–15).
Iată că în cele de până aici ţi-am răspuns la cele ce ai afirmat dumneata, că îngerii şi sfinţii lui Dumnezeu nu voiesc a primi închinare de la oameni. Citeşte cu atenţie locurile indicate din Sfânta Scriptură şi vei înţelege destul de clar că nu ai dreptate în cele ce susţii, şi că atât sfinţii lui Dumnezeu, cât şi îngerii Lui, primesc cinstire şi venerare de la oameni, fără ca această venerare a lor să aducă vreo mâhnire lui Dumnezeu. Căci cum s-ar supăra Dumnezeu, când vede pe prietenii Lui cei iubiţi şi pe casnicii Săi că se slăvesc în numele Lui, când El Însuşi i-a proslăvit pe ei (Rom. 2, 10) şi i-a înzestrat cu puteri minunate şi cu daruri deosebite?
Sectarul: Care sunt aceste daruri şi puteri deosebite cu care Dumnezeu a înzestrat pe sfinţii Săi?
Preotul: Mai întâi de toate sunt puterile date lor de a face minuni, după cum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36) şi iarăşi: Sfinţilor care sunt pe pământul Său, minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânşii (Ps. 15, 3).
Oare nu prin mâna proorocului Său, Moise, a bătut Dumnezeu Egiptul (Ieş. 7, 10–12), a prefăcut apa în sânge (7, 20–21), a adus broaşte (8, 6), tăuni (8, 24), ciuma vitelor (9, 3), băşici usturătoare, grindină şi foc (9, 8, 18, 33), lăcuste (10, 4–6), întuneric (10, 21), moartea primilor născuţi (12, 29– 30), i-a trecut pe evrei prin Marea Roşie (14, 15–16), l-a pierdut pe faraon şi pe ostaşii lui (14, 27)? Apoi, învingerea lui Amalic (Ieş. 17), îndulcirea apei la Mera (Ieş. 15), scoaterea apei din piatră la Horeb (Ieş. 17, 6), înghiţirea lui Core şi Datan în pământ (Num. 16, 28, 33), vindecarea prin şarpele de aramă (Num. 21), izvorârea apei din piatră la Cadeş (Num. 20).
Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Iosua, 3, 11–17), căderea zidurilor Ierihonului (Iosua 6, 6–20); prin Ghedeon: nimicirea madianiţilor (Jud. 7, 16–23); prin Samson: leul sfâşiat (Jud. 14), filistenii ucişi, porţile Gazei luate şi dărâmarea templului lui Dagon (Jud. 16, 28–31); prin Samuel: tunet şi ploaie peste seceriş (I Regi 12, 16–18); prin Ilie Proorocul: seceta cea mare (III Regi 17, 1), făina şi untuldelemn al văduvei (III Regi 17, 14); învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 17–23), foc din cer peste jertfe (III Regi 18, 36–38); deschiderea cerului şi ploaie mare (III Regi 18, 41–42). Se mai arată: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV Regi 1, 16); despărţirea apelor Iordanului cu cojocul (IV Regi 2, 8); prin Elisei: despărţirea apelor Iordanului (IV Regi 2, 14), curăţirea apelor Ierihonului (IV Regi 2, 19–23), copiii din Betel sfâşiaţi de urşi (IV Regi 2, 23–24), învierea fiului şunamitencei (IV Regi 4, 32–35), vindecarea lui Neeman (IV Regi 5, 10–14), Ghiezi lovit cu lepră (IV Regi 5, 27), omul înviat prin oasele lui Elisei (IV Regi 13, 21), iar prin Isaia, vindecarea lui Iezechia (IV Regi 20, 1–7).
Cei doisprezece sfinţi apostoli: diferite vindecări (Matei 10, 1; Marcu 3, 14–15; 6, 7, 13; Luca 9, 1–2, 6). Cei şaptezeci de ucenici: diferite minuni (Luca 10, 9, 17). Apoi, alte nenumărate minuni ale apostolilor (Marcu 16, 20; Fapte 2, 43; 5, 12, 16); vindecarea ologului (Fapte 3, 2–8), moartea lui Anania şi a Safirei (Fapte 5, 1–10), vindecări de bolnavi (Fapte 5, 15–16), vindecarea slăbănogului Enea (Fapte 9, 34), învierea Tavitei (Fapte 9, 36–41), minuni mari (Fapte 8, 7, 13), redarea vederii lui Saul (Fapte 9, 17–18; 22, 11–13), orbirea lui Elimas (Fapte 13, 11), învierea lui Eutih (Fapte 20, 9–12), vindecarea tatălui lui Publius (Fapte 28, 8 ) şi alte nenumărate minuni şi puteri pe care nu este nici vreme, nici loc a le pomeni.
Iată dar, omule, cu ce puteri şi cu ce daruri a împodobit Dumnezeu pe sfinţii Săi, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Pentru aceasta, voi încheia cuvântul despre minunile sfinţilor lui Dumnezeu cu ce zice Duhul Sfânt: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36).
Iar dacă venerăm şi pe îngerii lui Dumnezeu întocmai ca pe sfinţi, apoi trebuie arătat că multe şi preaslăvite minuni a făcut Dumnezeu în lume prin mijlocirea sfinţilor Săi îngeri, ca de pildă: îngerul Domnului a condus pe israeliţi din Egipt (Ieş. 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num. 20, 16); nimicirea Sodomei şi a Gomorei, de asemenea, s-a făcut prin îngeri (Fac. 19, 13); molima în Ierusalim (II Regi 24, 15–17; I Paral. 21, 14–16); nimicirea oştirii asiriene (IV Regi 19, 35; II Paral. 32, 21; Isaia 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte 12, 23); vestirea zămislirii lui Iisus Hristos (Matei 1, 20–21; Luca 1, 31); vestirea naşterii lui Hristos (Luca 2, 10); Învierea Domnului (Matei 28, 5–7); Înălţarea, şi tot prin ei se va face vestirea celei de a doua veniri a Domnului (Fapte 1, 11); zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13–36); îngerii slujeau lui Iisus Hristos (Matei 4, 11; Marcu 1, 13); ei au vestit păstorilor Naşterea Domnului (Luca 2, 9); ei au vestit sfintelor mironosiţe Învierea Domnului (Matei 28, 1–7); ei vor despărţi pe cei drepţi de cei nedrepţi în ziua Judecăţii celei de apoi (Matei 13, 39–42; 24, 31) şi încă nenumărate minuni şi puteri ale lui Dumnezeu s-au făcut prin sfinţii Lui îngeri, şi se fac şi se vor face până la sfârşitul veacurilor.
Aceste binefaceri ale lui Dumnezeu făcute de El prin sfinţii Săi îngeri ne obligă să-i cinstim, ca pe cei ce slujesc cu milă şi cu blândeţe la mântuirea noastră (II Petru 2, 11; Iuda 1, 9; Ps. 67, 17; 90, 11; 102, 21 ş.a.).
Sectarul: Dar pentru care pricină Dumnezeu primeşte pe sfinţi şi pe îngeri să se roage şi să mijlocească pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni?
Preotul: Dumnezeu primeşte rugăciunile şi mijlocirile care se fac către El, prin sfinţi şi prin îngeri, fiindcă El voieşte a-i slăvi pe ei, precum şi ei Îl slăvesc în cer şi pe pământ. Fiindcă sfinţii au suferit pentru slava lui Dumnezeu, au primit de la El nu numai slava, ci şi darul de a face minuni mari, chiar mai mari decât a făcut El când era pe pământ, împlinindu-se astfel cuvântul Mântuitorului care a zis : Cel ce crede în Mine, va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face… (Ioan 14, 12). Noi ne închinăm sfinţilor lui Dumnezeu, nu ca unora care ar fi prin fire dumnezei, ci ca unor slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobândit de la El deplină încredere, încât orice vor cere primesc de la El, ca unii ce I-au păzit poruncile (I Ioan 3, 21—22).
Noi venerăm (cinstim) pe sfinţii lui Dumnezeu fiindcă Însuşi Împăratul Dumnezeu Se simte cinstit văzând că sluga lui iubită este cinstită nu numai ca o slugă, ci şi ca prieten al lui Dumnezeu (Ps. 138, 17; Ioan 15, 14). Noi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru Mijlocitor şi că El S-a dat pre Sine preţ de răscumpărare pentru toţi şi cu Sângele Său a făcut împăcarea omului cu Dumnezeu, că El este îngrijitorul, mângâietorul şi curăţitorul păcatelor noastre. Dar mărturisim, de asemenea, că sfinţii intervin pentru noi în rugăciuni şi cereri şi, din iubire pentru ei, Mântuitorul ne comunică şi prin ei ceea ce are în Sine pe seama noastră. Înaintea tuturor ne comunică prin Prea Sfânta Sa Maică, ascultându-i cuvântul cu care se roagă pentru noi.
Tot astfel zicem şi despre sfinţii îngeri şi păzitorii noştri; despre apostoli, prooroci, martiri, ierarhi, drepţi şi despre toţi aceia care au preamărit pe Dumnezeu şi care Îi sunt slugi credincioase. Cu ei împreună numărăm pe arhierei, pe preoţi, ca pe unii ce stau la dumnezeieştile altare, precum şi pe bărbaţii drepţi, distinşi prin virtuţi. Domnului Îi place să ne rugăm unii pentru alţii, că mult poate rugăciunea dreptului (Iacov 5, 16). Că Dumnezeu ascultă mai mult pe cei sfinţi, decât pe cei ce rămân în păcate, aceasta o aflăm din Sfintele Scripturi (Ioan 9, 31).
Mărturisim că sfinţii sunt ajutători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu nu numai aici, în timpul petrecerii cu noi, ci încă mult mai mult după moarte, când ei, după îndepărtarea «oglinzii» (de care pomeneşte sfântul apostol), contemplă curat Sfânta Treime şi nemărginita Ei lumină. Căci nu ne îndoim nici de sfinţii profeţi care, în trup muritor fiind, au văzut lucrurile cele cereşti, prin care se prevesteau cele viitoare.
Sectarul: Dar se spune în Sfânta Scriptură că Dumnezeu îi ascultă pe sfinţi când aceştia se roagă pentru noi?
Preotul: Am arătat că sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu cu cinste (Rom. 2, 10), că vor judeca lumea (I Cor. 6, 3), că sunt iubiţi de Dumnezeu (Daniel 10, 19). Iar cum că sfinţii sunt ascultaţi de Dumnezeu când se roagă pentru noi, caută în Dumnezeiasca Scriptură la citatele pe care ţi le însemnez aici: Fac. 27, 7; Iov 42, 8–10; I Regi 7, 9; Ier. 15, 15–21; Iacov 5, 13, 15; Apoc. 8, 3–5; Fac. 20, 7; II Tim. 1, 3; Daniel 10, 12. De asemenea caută despre mijlocirea îngerilor pentru noi la: Fac. 24, 7; Daniel 3, 19–25; Evrei 1, 14; Num. 20, 16; Fac. 19, 12; II Regi 24, 16–17; I Paral. 21, 14–16. Dar vei găsi şi încă alte multe mărturii în această privinţă în Sfânta Scriptură, care confirmă cele de mai sus. Nu rămâne la îndoială în această privinţă, ca să nu te osândeşti şi tu ca cei ce stau împotriva adevărului învederat şi dovedit.

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 6

DESPRE

PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA

(Sectarii nu admit nici preacinstirea Maicii Domnului)

Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocşii, o cinstiţi atât de mult şi vă închinaţi la ea ca la Dumnezeu?
Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria şi Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult ca pe toţi sfinţii şi îngerii, dar totuşi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numeşte preacinstire (supravenerare), şi ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, asemenea celorlalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii». Ea este mai presus decât sfinţii şi îngerii, deoarece şi îngerii şi oamenii i se închină. Astfel i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28–29), şi în acelaşi chip i s-a închinat ei şi Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40–43). Însăşi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceşte că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic… (Luca 1, 48–49), adică cinstirea ei este voită Dumnezeu.
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici Însuşi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Şi cineva i-a zis: Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească. Iar El, răspunzând, i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Căci oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă (Matei 12, 47–50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importanţă. În faţa Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupească n-au nici un preţ şi nici o precădere faţă de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi aceştia.
Preotul: Aici este vorba de altceva şi anume că, în afară de înrudirea trupească, mai există şi o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare şi mai importantă, înrudirea sufletească ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Această înrudire însă nu desfiinţează şi nu micşorează pe cea trupească. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească şi-o poate câştiga oricine, împlinind voia Tatălui. Înrudire înseamnă nu numai o legătură de sânge, trupească, ci şi o legătură de dragoste şi de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteşte înrudit cu Dumnezeu, deoarece Îi este cu totul ataşat lui Dumnezeu.
Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza totuşi orice credincios. Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa Maicii Sale*. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta şi o iubea şi era supus faţă de ea (Luca 2, 51) şi oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător faţă de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3–10).
Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar şi când era răstignit pe cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toţi ucenicii Săi – lui Ioan Evanghelistul –, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Maicii Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată mama ta! Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o sub îngrijirea sa» (Ioan 19, 26–27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferinţelor Sale de pe cruce, nu a neglijat purtarea de grijă faţă de Maica Sa, care L-a născut şi L-a crescut? Şi cum oare ar fi putut să dispreţuiască pe Mama Sa, când Însuşi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (Deut. 5, 16)?
Sectarul: Dar de ce voi numiţi pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce Însuşi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci aşa se adevereşte din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, stând alături, a zis Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot aşa o numeşte, dispreţuitor, şi la nunta din Cana Galileii: Zis-a ei Iisus: Ce este Mie şi ţie, femeie? (Ioan 2, 4). În acest caz, nici nu o putem socoti mai mult şi nu îi putem aduce un cult deosebit.
Preotul: În citatul prim, nicidecum nu este vorba de dispreţ, ci, dimpotrivă, se vede cum s-a îngrijit de soarta ei, încredinţând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, ştiind că El nu va mai fi printre cei vii, pentru ca să o îngrijească în la bătrâneţile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire şi respect faţă de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea faţă de ea, ca mamă.
Iar dacă o numeşte «femeie», nicidecum în înţeles de femeie căsătorită sau în semn de dispreţ, ci numai în înţeles de gen. Căci tot aşa s-au adresat şi cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12–13). Iar cei doi bărbaţi, care s-au arătat la Înălţarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bărbaţi galileeni, ce staţi privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbaţi n-au adresat dispreţuitor cuvintele «femeie» sau «bărbaţi», ci dimpotrivă, în chip mângâietor.
Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară şi pururea fecioară, aşa cum o numiţi voi, ortodocşii, pe ea?
Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret şi i-a binevestit ei că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea a numit-o: plină de har… şi …binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul Care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29–35).
Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plină de har şi binecuvântată între femei şi că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt şi că a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Ai mai auzit că, deşi era fecioară neştiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis «binecuvântată eşti tu între fecioare», ci între femei. Prin aceasta nearătând dispreţ faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea «plină de dar», ci descoperind o veche taină: zdrobirea capului şarpelui prin femeie (Fac. 3, 15) şi că ea va fi acea tainică şi duhovnicească Evă care va naşte pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viaţa în lume?
Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că Hristos S-a numit sămânţă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sămânţă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt şi din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.
Aşadar, câtă nebunie şi rătăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate. Pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu şi este binecuvântată între femei (Luca 1, 28).
Vor vedea aceşti hulitori şi stricaţi la minte şi la înţelegere sectari în ziua cea mare a judecăţii celei de apoi, când această Împărăteasă şi Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare şi negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 11, 20–21). Şi ce zici tu, o, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată eşti tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, aşa cum o numiţi voi cu hulă şi nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că «nu ştiu de bărbat» (adică este fecioară)?
Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21–22) şi a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea «femeie» – oare şi atunci Eva era femeie căsătorită, fiindcă o numise Adam «femeie»? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Aşadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu, fecioară, iar Însuşi Dumnezeu şi Adam pe această fecioară, Eva, o numesc «femeie» (Fac. 2, 22–23). Apoi nu o numeşte şi pe Maria «femeie», în înţeles că era femeie căsătorită, cum rău şi nebuneşte înţelegeţi voi, sectarii, cuvântul «femeie»?
Ci atât Dumnezeu, cât şi Adam au zis Evei «femeie» – atunci când ea era fecioară –, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, şi prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Dar nicidecum nu se înţelege că Dumnezeu şi Adam, pe cea luată din coasta lui Adam – şi care atunci era fecioară – au numit-o femeie în înţeles de femeie măritată (căsătorită), aşa cum voi rătăcit şi rău înţelegeţi cuvântul femeie din Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis «femeie», tot astfel „Eva” cea tainică şi duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numeşte pe ea «femeie», arătând prin aceasta genul ei feminin.
Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara şi rămânând fecioară, precum şi la început a născut Adam femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Aşa binevoind Dumnezeu ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi, prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă şi bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă şi din moarte. Căci precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).
Deci ia aminte, omule rătăcit – tu şi cei asemenea ţie –, că Sfânta Scriptură nu numeşte pe Maica Domnului «femeie» (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău şi sucit înţelegeţi voi, ci, prin cuvântul «femeie», Sfânta Scriptură arata numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria şi totodată arată în chip umbros şi tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
La cele de mai sus trebuie adăugat şi:
1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost şi este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curăţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei – ca nici o altă cinstire a vreunui om –, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinţi, aşa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).
Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinţi, o preacinstire, ea fiind împărăteasa şi cununa tuturor sfinţilor. Iar cum că şi după naştere a rămas fecioară, citeşte şi vezi cele proorocite despre ea de Proorocul Iezechiel (44, 1–3).
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, şi nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut şi alţi copii, care sunt numiţi de Sfânta Scriptură «fraţi şi surori» ai lui Iisus, iar Iisus este numit «întâiul născut» (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior şi alţi fii. Şi într-adevăr Biblia ne vorbeşte de nişte «fraţi» ai Domnului şi, de asemenea, despre «surorile» Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriţi de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55–56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului «Pururea Fecioară» şi venerând-o ca atare?
Preotul: În citatul prim, expresia «întâiul născut» nu înseamnă numaidecât că trebuie să presupunem şi existenţa altora născuţi ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde «întâiul născut» se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea şi alţi fraţi sau nu (Ieş. 13, 2) şi unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat şi în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de faţă «întâiul născut» înseamnă «unul născut» în sens de «unicul născut».
Alt înţeles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut şi alţi fraţi naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său. În citatul al doilea, într-adevăr este vorba de «fraţi» şi de «surori» ale Domnului. «Fraţii» sunt chiar amintiţi cu numele şi sunt în număr de patru, iar «surorile» (la plural) trebuie să fi fost cel puţin două. În Sfânta Scriptură sunt amintiţi de mai multe ori (vezi Matei 12, 47–50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi fraţi naturali ai lui Iisus Hristos şi fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:
1. După o veche şi unanimă tradiţie, Maria, mama lui Iisus a rămas după naştere fecioară, aşa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului Iezechiel (44, 1-3).
2. Mama acestor aşa-zişi «fraţi» ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură «Maria» sau «cealaltă Marie» (adică deosebită de Maria, Maica Domnului, şi de Maria Magdalena) sau «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa», fiind amintită chiar alături de Maica Domnului şi în apropierea ei.
Iată textele biblice lămuritoare: Şi erau acolo multe femei, privind de departe… între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55–56). Iacov şi Iosi sunt doi din cei patru «fraţi» ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor aşadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: Târziu, sâmbătă noaptea…, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăşi este vorba de «cealaltă Marie», care nu poate fi alta decât mama «fraţilor» Domnului şi despre care a fost vorba şi în textul precedent. În chip asemănător scriu şi ceilalţi evanghelişti: Şi erau şi femei care priveau de departe, între ele Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 40, 47).
Acelaşi evanghelist scrie apoi: După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme ca să vină să ungă trupul lui Iisus (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Şi, în sfârşit, altul: Şi stăteau lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora (verişoara) mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25).
În toate textele de mai sus este vorba de aceleaşi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor şi ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai «Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi» (doi din «fraţii» Domnului – Matei 13, 55) este numită în ambele locuri «Maria, mama lui Iacov», apoi alteori «mama lui Iosi», sau «cealaltă Marie», iar în alte locuri, «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa». Dar după adevăr este vorba de aceeaşi persoană, căci totdeauna este numită «Maria». Deci «fraţii Domnului», având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria şi fraţi naturali ai lui Iisus.
3. «Fraţii Domnului» nici ei înşişi nu se numesc «fraţi», ci «robi» şi «slujitori ai lui Iisus», anume după toată probabilitatea – căci certitudine deplină nu există – doi dintre ei, Iacov şi Iuda, sunt autorii celor două epistole soborniceşti, numite «a lui Iacov» şi respectiv «a lui Iuda». Or, acolo ei se numesc «rob» (Iacov 1, 1) şi «slujitor» (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu «fraţi».
4. Dacă ar fi fost fraţi naturali ai Săi, Hristos i-ar fi făcut apostoli, ori ei n-au fost apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre «fraţii Domnului», anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli care poartă acest nume (Iacov fiind numit la fel cu «fratele Domnului» cel mic – în toate listele apostolilor, iar Iuda «fratele Domnului» ar fi fost Iuda Tadeul); totuşi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc «apostoli», după cum nu se numesc nici «fraţi ai Domnului»; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, «fratele Domnului», se ştie numai că a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului şi că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în faţa credincioşilor, cât şi în faţa apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem şti nimic.
5. Hristos ar fi încredinţat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.
6. Deci «fraţii Domnului» nu pot fi nici măcar fraţi vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:
a) Nicăieri nu se spune şi nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit şi înainte şi că ar fi devenit văduv prin divorţ. Ştim din Tradiţie doar atât, că era «drept».
b) Mama «fraţilor Domnului», după cum s-a văzut mai sus, trăia şi era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus – pentru motive lesne de înţeles – dacă ea ar fi fost cândva soţia lui Iosif, acum divorţată.
7. Ţinând seama de faptul că peste tot, în Orient, dar în special la iudei, cuvântul «frate» se întrebuinţa şi în înţeles mai larg, de «văr» sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facerea (13, 8), unde Avraam îl numeşte pe Lot «frate», deşi îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că şi «fraţii Domnului» au fost – probabil – veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că deşi mama lor este numită «soră» a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta acelaşi nume cu Maria, ceea ce numai foarte rar se obişnuia în vechime, ca două surori sau doi fraţi să poarte acelaşi nume. Ci cuvântul «soră» trebuie să aibă aici, de asemenea, înţelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiţi «fraţii Domnului», ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.
Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară şi nu a mai avut alţi copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se înţelege că apoi ea ar fi putut avea şi alţi copii.
Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luaţi aminte şi înţelegeţi că, în Sfânta Scriptură, expresia până când înseamnă veşnicie.
Căci zice Domnul: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta înseamnă că se va despărţi de noi după sfârşitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Şi astfel (după obşteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?
Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va şedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăţi cu El peste toate veacurile, ştiind bine că împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 35)?
Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, şi zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?
Iarăşi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui Saul (soţia lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai născut fii după ce a murit, pentru că se zice «până când»?
Aşadar deschide ochii minţii asupra acestor trei mărturii, alese din multe altele ale Sfintei Scripturi, şi înţelege că cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă veşnic şi, după