Ce ne puteţi spune despre pecetea lui Antihrist, 666, despre care se vorbeşte în Apocalipsă?

Frate, tu crezi că se ia aşa după slovă, 666? Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea din urmă, şi anume: poftă fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere; şi al treilea şase înseamnă mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie. Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin cifrele 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale.

Păi voi gândiţi că o să fie o pecete cu cifrele 666?

Prostii! La Apocalipsă, dacă ceri tu 666, eu îţi cer ţie „jivină gândită“ şi „cal galben“ şi „cal roib“ şi „cal negru“ şi „cetatea care naşte“. Cetatea se face femeie şi naşte. Ia să-mi spui tu mie ce-s acelea? Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu, cele şapte trâmbiţe, ce-s acelea? Păi spune, măi! Cea mai blestemată sectă din lume, care ne ameninţă, este secta iehoviştilor. Ce hule grele aduc ei împotriva dumnezeirii! Ei nu cred în Hristos. Este o sectă politică iudaică, care luptă împotriva creştinismului şi încearcă să atace dogma Preasfintei Treimi, căci despart pe Tatăl de Fiul şi de Sfântul Duh. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt ? Hristos este Cuvântul Tatălui. A fost vreodată Tatăl fără Duh? Ce spune în Psalmul 12: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor“. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt sau fără Duh? N-ai văzut la facerea omului? „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“. Cu cine se sfătuia Tatăl, dacă nu era Fiul şi Duhul Sfânt? N-ai văzut la amestecarea limbilor: „Să ne pogorâm, să le amestecăm limbile“. Sfânta Treime de la început se descoperă în cele mai tainice Scripturi. Deci răul din draci acesta este: poftă fără minte, închipuire pripită şi mânie fără judecată. Asta înseamnă 666! „Şi va veni o sectă la sfârşitul lumii, zice Sfântul Andrei, care nu va face cruce şi le va pune Antihrist pecetea pe mâna dreaptă şi n-o vor ridica la frunte; că fruntea este partea raţională a sufletului, adică mintea“.

Am avut mai demult câteva femei baptiste tocmai de la Abrud-Alba. Două au făcut cruce. De 30 de ani erau baptiste. Una a zis: – Părinte, nu fac cruce!

- Fă cruce!, îi spun.

- Nu fac, nu pot ridica mâna în sus!

-Ţi-a pus diavolul pecetea, de aceea n-o mai ridici! Fă cruce, femeie, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu!

- Nu, că nu pot ridica mâna! Şi eu îi iau mâna dreaptă şi-i fac cruce de trei ori pe faţă.

- Văleu! Văleu! Acum am putut-o ridica! Aşa a fugit de la dânsa diavolul care o stăpânea.

- Vai, tare mă simt uşoară!

- Da! Acum s-a dus dracul de pe mâna ta!

Apoi am mărturisit-o şi s-a întors din nou la Biserică. Vedeţi puterea Sfintei Cruci? (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 3)

Predica la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci

Din “Predici la Sărbătorile de peste an”
Editura Christiana 2001

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.

Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).

Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).

Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).

Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.

Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.

Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).

Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).

Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.

Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:

„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare. L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui Iisus de pe faţa pământului. Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la 14 septembrie).

Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale crucii.

Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos. Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea durerii -, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pentru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om. Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om, El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte, şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).

Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire -, apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).

Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.

Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.

Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos! Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului. Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei, şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.

Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!

Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită este crucea.

Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.

Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).

Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Domnului nostru.

Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Predică la Naşterea Prea Sfintei şi Pururea Fecioarei

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu care Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; apoi cugetând şi la slavosloviile şi la rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lângă noianul cel mare al laudelor ei.

Şi iată ce am a zice:

Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreodată oare, pentru care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?

Căci, după cum vedem, în prima lună a anului nou bisericesc, adică în 8 zile ale lunii septembrie, prăznuim Naşterea ei; iar în ultima lună, adică în 15 zile ale lunii august, Adormirea ei.

Pentru a înţelege acest lucru, ascultaţi! Într-un chip oarecare, pricina cea tainică pentru care începutul şi sfârşitul anului nou bisericesc sunt pecetluite cu praznicele Maicii Domnului aceasta este: că prin mijlocirea Maicii Domnului, Prea Bunul şi Prea Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a termina planul mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului. Să ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu, de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi umbros, chiar de la începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15). Căci cu adevărat Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit capul şarpelui, sămânţa femeii se zice, ca Unul ce nu s-a născut din sămânţă de bărbat (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 325). Aşadar, după cum vedem, încă de la începutul lumii, Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu în chip tainic a arătat prin Eva cea veche pe cea nouă şi duhovnicească, ce avea să nască la plinirea vremii pe Noul Adam Hristos, Care a zdrobit prin a Lui întrupare capul şarpelui, al morţii şi al păcatului: „deoarece, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 21-22).
Dar oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a închipuit? Nu, cu adevărat nu. Să înţelegeţi şi să ştiţi că multe şi prea multe simboale şi mărturii se găsesc în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură despre Maica Domnului, din care şi noi în cuvântul ce urmează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre a vă da seama de acest mare adevăr. Deci să ţineţi minte că în planul mântuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului, porumbiţa cea aleasă de Duhul Sfânt, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a încetării păcatului şi a slujirii de idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii Domnului, Icos 6). Iarăşi pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci Maica Domnului a fost scara cea duhovnicească, pe care S-a pogorât Dumnezeu până la noi şi pe care firea noastră s-a suit până de-a dreapta lui Dumnezeu (canonul Acatistului Maicii Domnului). Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în Sine focul Dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, Mănăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8). Căci şi ea din părinţi sterpi şi neroditori a răsărit şi, întru feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a zămislit şi a născut pe Hristos (Icos I, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşirea 37, 19-23), fiindcă ea cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile lui Ilie Miniat, traducere de preotul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 245). Maica Domnului a fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşirea 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine focul Dumnezeirii. Maica Domnului a fost închipuită prin Cortul Sicriului şi prin tablele legii vechi (Ieşirea 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi sicriul însufleţit şi tablă a legii darului (Canon de panahidă, pesna 8). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricând cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi Prea Împodobită, pe care prea fericitul ei strămoş, David Proorocul şi împăratul, a văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta Scaunului Dumnezeirii (Psalmii 44, 11). Maica Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stăpâneşte fulgerele cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a fost închipuită prin norul cel uşor, pe care S-a pogorât la noi Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 35). Maica Domnului este Muntele cel Sfânt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii cu raze de aur, întru care s-a ascuns Soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., glas VIII, p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin chivotul legii vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi împăratul (II Regi 6, 5).

Aşadar, fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea multe mărturii şi simboale, care de la începutul lumii şi până astăzi au închipuit pe Maica Domnului, v-am adus aici câteva, spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are o obârşie foarte veche şi vestită, deoarece de la începutul lumii a fost vestită de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu.
Iubiţii mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe scurt, cum s-a împlinit în legea darului această dumnezeiască faptă a Naşterii Maicii Domnului. Şi iată cum: În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Amândoi aceşti oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar o mare mâhnire aveau ei în toată viaţa lor: nu aveau copii. Şi în acea vreme cei care n-aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim” (Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie). De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie nici hrană să primească, în Biserică erau nebăgaţi în seamă şi nu li se primeau nici jertfele lor pe care le aduceau lui Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, se duse şi Ioachim cu soţia lui, Ana, la Biserică. Şi pentru multă osârdie ce aveau, au vrut să dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu din averile lor; dar preotul nu voi să le primească şi cu cuvinte grele îi probozi, zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi voi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”. Iar Ioachim şi Ana, umplându-se de ruşine şi de mâhnire, ieşiră afară din Biserică. Şi mergând spre casă foarte scârbiţi şi întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa, Ana: „Pe mine nu mă trage inima să mai intru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în această lume, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Ci tu, Ană, du-te acasă şi fă multă milostenie la săraci, după aceea ascunde-te în grădină şi acolo să te rogi din toată inima lui Dumnezeu, iară eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă odraslă”. Deci, se despărţiră unul de altul, şi Ana se duse acasă, şi după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu durere de inimă, zicând: „Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească, Cela ce ai blagoslovit pe Sara, femeia lui Avraam, şi a născut pe Isaac la bătrâneţe, şi ai dăruit Anei de a născut pe Samuil Proorocul, dă-mi şi mie roadă pântecelui meu, şi nu lăsa, Doamne, să fie de ocară între oameni. Că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Sfinţiei Tale cu toată inima şi-l voi da să slujească în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor trei tineri, 30). Deci Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu; iar Ioachim, bărbatul ei, dacă se duse la munte, mult se ruga lui Dumnezeu, plângând cu durere în inimă.
Iar Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, trimise pe Arhanghelul Gavriil, care se duse la Ioachim în munte şi-i zise lui: „Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte, că am venit să-ţi vestesc că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe Împăratul lumii, Dumnezeu; deci lasă scârba şi amărăciunea sufletului tău şi te du vesel la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta, numai să ai nădejde tare în cuvântul meu şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”. Acestea zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi zise ei aceste cuvinte: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi iată vei naşte o fiică, de care toate popoarele pământului se vor bucura”. Iar Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă, pentru vestirea primită de la Înger. Iar dacă se împliniră nouă luni, Ana născu o fiică şi, după obiceiul legii vechi, la opt zile o duseră pe ea la preotul Bisericii, spre a-i pune nume. Deci cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria însemnează Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să fie Împărăteasa Îngerilor şi Doamna lumii. Încă şi altă taină ascunde în sine acest nume, Maria, căci numele acesta se compune din cinci slove şi cuprinde tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: M arată pe Mariam, sora lui Moise şi a lui Aaron (Ilie Miniat, op. cit., p. 529); A este Avighea, femeia lui Noval; R este Rahila, soţia lui Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este Ana, femeia lui Elcana (ibidem). Prin acestea se înţelege că toate darurile şi faptele cele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte această dumnezeiască pruncă, întrecându-le cu neasemănare. Fiindcă Maria, sora lui Moise, strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria rămâne de-a pururea, precum şi darul proorociei (Luca 1, 48). Avighea s-a măritat întru smerenie, iar Fecioara Maria mai ales pentru smerenie este lăudată. „Că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudit a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş înţelepciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea Lui a omorât pe Olofern cel fără de trup. Ana, fiind stearpă, s-a slăvit că a devenit maica marelui Samuil (I Regi 1, 20); dar şi Prea Sfânta Fecioară este mult mai vestită, că nu stearpă, ci Fecioară fiind, s-a făcut Maica Marelui Emanoil (Isaia 7, 14).

Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor, şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o parte din daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor (Ilie Miniat, op. cit., p. 508).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucuria sfântă, fiindcă astăzi Maica luminii şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mila şi izbăvirea neamului omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a născut (Ilie Miniat, op. cit., p. 511). Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea celeia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas III, p.122). Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem, p.123). Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci Naşterea Maicii Împăratului Slavei astăzi prăznuim (ibidem, p.77). Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Axionul Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat jucând şi s-a veselit foarte înaintea chivotului legii vechi, care în chip tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare câtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, când nu umbros şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi umbroase atâta veselie au adus prea fericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi pe pământ, când a răsărit în lume Prunca lui Dumnezeu, Maria, prin care şi Soarele mântuirii neamului omenesc S-a arătat? Cu adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie mare nu numai pe David împăratul şi Proorocul şi pe dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura omenească o a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot neamul omenesc avea mare nevoie de a se naşte în lume Prea Sfânta Fecioară, care la vreme va naşte pe Emanoil (Isaia 7, 14).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naşterea Împărătesei Îngerilor şi dacă această Fiică Dumnezeiască, Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul rugăciunii şi al milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu lacrimi şi prin multe milostenii şi faceri de bine a fost câştigată de la Dumnezeu de Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana (Prolog, luna septembrie, ziua 9), apoi cum să prăznuim noi azi, cu câtă cinste şi cu câtă evlavie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mângâie cu nădejdea şi să se înveţe că prin milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din adâncul inimii le va da Dumnezeu lor copii. Astăzi cei tineri să se înfrâneze şi cu curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci Maica curăţeniei astăzi se naşte. Astăzi fecioarele şi cei feciorelnici să se veselească cu cucernicie, că slava fecioriei vine în lume. Astăzi cei bătrâni şi cei bolnavi să se bucure, căci sprijinitoarea bătrânilor şi mângâierea bolnavilor în lume a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se mângâie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi s-a născut.

Fiecare din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă osteneală şi milostenie şi câte lacrimi au vărsat dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu lor fii. Şi pentru a lor osârdie şi rugăciune dintru adâncul inimii, au dobândit pe această Prea Sfântă Fiică, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au bucurat.

Dar acum, fraţii mei, să vă fac o întrebare: Oare câtă muncă şi câtă urgie şi pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea lor fii, ci şi pe copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară fie prin avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a împiedica în orice fel naşterea fiilor lor? Dacă numai pentru uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta Împărtăşanie (Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Mănăstirea Cernica, 1940, p. 314), apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care, nu unul, ci doi, şi trei, şi mai mulţi copii au omorât cu a lor voie? Poate veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul nedesăvârşit. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi. Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum când fulgeră sau tună deodată se vede şi lumina şi deodată auzim şi tunetul, aşa şi la împreunarea soţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii şi sufletul, şi trupul, şi începe a lua fiinţă copilul (Pravila Mare, Bis. Glava 32, p. 600, ed. Acad. Rom.). Iar cine după împreunare măcar şi la un ceas va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este (ibidem) şi mare osândă va avea. Şi nu mai puţină decât aceştia vor avea şi cei ce se feresc de a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi aminte, fraţilor creştini, că acel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori ucigaş este (vezi cartea ce se cheamă Mama, de episcop V. Suciu, pp. 155, 172). Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul lui. Iar dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămâne viu în vecii vecilor, fiindcă se duce din moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Dar cei ce omoară copiii mai înainte de a lua dumnezeiescul botez, de două ori ucigaşi sunt, căci şi trupurile lor le omoară, şi sufletele lor le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mântuitorului care zice: „Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 15, 15-16). Luaţi aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în asemenea păcate, spovediţi-vă cu toată zdrobirea de inimă şi cu lacrimi faceţi canonul cel dat vouă de duhovnici, şi îmblânziţi mânia Domnului cu milostenii şi cu adevărată pocăinţă, ca să izbăviţi sufletul vostru din moartea cea veşnică, care este munca iadului (Apocalipsa 21, 8).

Să ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea păcatelor să cereţi voi singuri şi canonul la spovedanie. Că de am face în lumea aceasta şi de o mie de ori canonul cel mai greu, nimica nu este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului. Ca să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o istorie dintr-o carte sfântă. Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta durerile, a început a se ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, cerând una din două: ori să se facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei. Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi dracul, spre a înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322). Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale, şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”. Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi suspinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la tine ca să te curăţească prin această suferinţă, spre a intra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9). Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al lui Dumnezeu poate să spună minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu adevărat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”. Şi auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi, de aş mai zace pe pământ până la venirea a doua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”. Şi atunci, prin porunca Domnului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup, şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă! Iar îngerul Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat, Bucureşti, 1890, pp. 330-332).

Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am povestit şi această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt şi fără de sfârşit! AMIN !

Predică despre copilul îndrăcit

(Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii – Matei 17, 14-23)

Iubiţi credincioşi,
Sunt un fel de oameni care se cheamă scafandri, şi care se bagă în adâncul oceanelor şi pe fundul mărilor, şi caută acolo mărgăritare care adesea se găsesc în scoicile de pe fundul mării. Dar ca să găsească un mărgăritar ca acela, câtă osteneală trebuie să-şi ia asupra-şi aceştia, primejduindu-şi uneori chiar şi viaţa!

Aşa ni se cade şi nouă, creştinilor, care avem credinţa dreptmăritoare şi dumnezeiescul botez, să ne afundăm pururea în dumnezeieştile Scripturi, să adâncim pururea mintea noastră în dumnezeieştile şi preaadâncile înţelesuri ale ei, căci numai aşa vom afla mărgăritarele cele preasfinte şi preafolositoare pentru mântuirea sufletelor noastre.

Aţi auzit Evanghelia de astăzi. Dacă o iei după slovă, Evanghelia e scurtă, dar dacă vrei să tâlcuieşti fiecare verset în parte, poţi să faci o predică foarte lungă. Dar nu e vreme acum, în cadrul dumnezeieştii Liturghii, să facem cu de-amănuntul tâlcuirea acesteia, ci vom da doar nişte spicuiri din înţelesul ei.

Se spune în ea: „În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om oarecare”. Evanghelia nu ne spune cine era omul acela, din care parte a Palestinei, ce stare avea: era bogat, era sărac, era înţelept, era mai simplu, era bolnav sau era sănătos? Spune doar simplu că a venit un om oarecare, cu o rugăminte. Şi care era rugămintea lui? A adus la Iisus Hristos un copil al său, care era cuprins de drac, mai cu seamă în timp de lună plină.

Dumnezeiescul Evanghelist Marcu spune încă şi cum se îndrăcea. Când îl apuca diavolul, zice că îl trântea pe jos şi făcea spume. Iar dumnezeiescul Luca spune mai mult, anume că striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre, spumega şi avea faţa cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată.

Dar de ce a spus dumnezeiescul Evanghelist Matei că tocmai la lună plină era cuprins de drac? Nu sunt şi astăzi o mulţime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici, care vin la noi la mănăstire şi le citim tocmai când e lună plină, căci zic ei că tocmai atunci se îmbolnăvesc? Oare ce legătură are luna cu boala aceasta ce se numeşte epilepsie? Are vreo legătură? Nu, Doamne fereşte!

Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur spune că dracii, vrând să hulească zidirea lui Dumnezeu, pândeau această venire a lunii pline, ca să muncească tocmai atunci pe cei daţi în stăpânirea lor de Dumnezeu. Aceasta pentru ca oamenii să hulească pe Dumnezeu, dând vina pe lună. Adică să zică: “Iată, luna e pricină că eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vină că eu sunt îndrăcit!”. Şi aşa, să hulească pe Ziditorul şi zidirea cea preabună şi preacurată a lui Dumnezeu. Că a zis Dumnezeu, la zidirea cea dintâi, că erau toate cele făcute de El bune foarte (Facerea 1, 31).

Mai sunt şi azi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: “Eu n-aş fi făcut aşa de mult rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună”. Sau: “E zodia mea, m-am născut în zodia Racului, deci trebuie să merg înapoi ca racul”. Iar altul: “M-am născut în zodia Taurului şi trebuie să fiu bătăuş”. În sfârşit, altul: “Eu m-am născut în zodia Scorpiei şi trebuie să fiu viclean ca ea şi să înţep pe alţii cu cuvântul”. Sau alţii: “Eu m-am născut în martie, sau în zodia Peştelui sau a Vărsătorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotărât”. Ce nebunie!

Dumnezeiescul Vasile cel Mare zice în cuvântul din Hexaimeron de la facerea lumii, când vorbeşte despre facerea stelelor în ziua a patra: „Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer cu naşterea ta pe pământ?!”. Niciodată nu are legătură steaua de pe cer cu naşterea ta. Ne-am făcut răi din cauza răutăţii noastre, din cauza voinţei noastre. Am dat voinţa noastră în mâna satanei, ne-am făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta munca veşnică ne-o aduce.

Iată dar care era pricina că dracul lua în stăpânirea lui pe cei îndrăciţi în timpul lunii pline: ca oamenii să hulească zidirea cea preabună a lui Dumnezeu, adică luna, sau, cum zic alţii, stelele, sau zodiile.

Şi ce ne spune în continuare Evanghelia de azi? A zis tatăl copilului: „Doamne, rău pătimeşte, se îndrăceşte la lună plină”. Apoi: „Că de multe ori îl aruncă în apă ori în foc”. Oare ce să fie focul şi apa? Chiar numai de natură vorbeşte Evanghelia? Nu, Doamne fereşte! Dacă te-ai lua numai după litera Evangheliei, te-ai face sectar.

Dar focul şi apa au aici şi alt înţeles, mai înalt. Toate patimile de care omul suferă pe faţa pământului vin mai cu seamă din două părţi ale firii noastre: din partea mânioasă a sufletului şi din partea poftitoare a lui. Dar pe lângă ele mai este şi partea raţională, care n-are a face cu aceste patimi dobitoceşti, legate de simţiri.

Sufletul omului are astfel trei părţi şi din fiecare se nasc: eresul, credinţa strâmbă, nebunia, hula, nediscernământul, nedreapta socoteală, nechibzuinţa, nemulţumirea de binefacerile lui Dumnezeu şi ale oamenilor şi cele asemenea. Iar celelalte două părţi, care sunt închipuite în Evanghelia de astăzi prin apă şi foc, sunt mânia şi pofta.

Din partea mânioasă se nasc în om aceste păcate: mai întâi ura de oameni, care e egală cu uciderea, căci zice dumnezeiescul Ioan Evanghelistul: „Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este” (Ioan 1, 13-15); apoi e zavistia, sau bucuria de răul altuia, pizma, râvna cea rea, răutatea, mânia, iuţimea, ţinerea de minte a răului şi cele asemenea. Toate sunt păcate ale părţii celei mânioase, adică ale mâniei.

Iar celelalte păcate, ca lăcomia pântecelui, desfrânarea, beţia, lenea, dezmierdarea, moleşeala, trândăvia şi celelalte asemenea, sunt păcate ale părţii poftitoare a sufletului. Când omul cade în acestea, este îndrăcit. Căci zice tatăl copilului: „Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă”. Focul este mânia şi toate păcatele care se nasc din mânie; iar apa este pofta. Deci, de câte ori suntem în păcatele urii, ale zavistiei, ale pizmei, ale iuţimii, ale bârfirii, ale nemulţumirii, ale răpirii, ale dorinţei de răzbunare, când ţinem minte răul asupra altuia, de tot atâtea ori suntem aruncaţi de satana în focul mâniei. Şi de câte ori ne îmbuibăm pântecele, şi ne îmbătăm, şi curvim, şi preacurvim, şi ne destrăbălăm împotriva firii, şi ne lăsăm prinşi de dezmierdare, de lene şi de trândăvie, adică de moleşeala voinţei de a lucra fapta cea bună, de atâtea ori suntem trântiţi de satana în apa poftelor noastre. Aşa se înţelege ceea ce spune tatăl copilului: „Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă”.

Aşa ne îndrăcim şi noi în fiecare zi, când satana ne dă în patimile cele mânioase, apoi din cele mânioase ne aruncă în ale părţii celei poftitoare, adică în apa poftelor şi a răutăţilor noastre.

Dar ce spune mai departe omul lui Iisus Hristos? „Doamne, l-am adus pe el la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”. Oare n-aveau credinţă ucenicii lui Hristos, de n-au putut să vindece un îndrăcit? Dar câte minuni şi semne n-au făcut ei mai înainte?! Căci zice Scriptura că le-a dat putere să învie morţii, să izgonească dracii şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa în popor (Matei 9, 8; Ioan 3, 2). Dar de ce n-au putut acum ucenicii lui Iisus Hristos să-l vindece pe acest bolnav? Iată de ce: darurile Duhului Sfânt, cum sunt darul proorociei sau darul tămăduirii, când se dau sfinţilor, nu se dau pentru totdeauna, nici pentru toate lucrurile; proorocii prooroceau numai când îi însufla Duhul Sfânt, şi nu în toate lucrurile, nici despre toate, ci numai despre acelea pe care li le spune Duhul Sfânt, de care ştie Duhul Sfânt că este de folos să le ştie şi ei. Iată, bunăoară, Ieremia proorocul! Era mare prooroc, sfinţit din pântecele maicii sale, dar nu putea să proorocească întotdeauna. De multe ori el vorbea cu poporul şi cu ucenicii şi-i mustra, şi ei făceau altfel, iar când venea Duhul Sfânt şi începea să proorocească, îi spunea lui Baruh: „Vino aproape de mine şi scrie ce proorocesc eu acuma, că acestea sunt venite de la Duhul Sfânt”. Simţea că a venit Duhul Sfânt şi cele ce va grăi el în acel ceas sunt vrednice de a fi scrise să rămână în dumnezeiasca Scriptură, în care le vedem şi astăzi (Ieremia 45, 1-5).

De aceea n-au putut ucenicii să vindece pe acel bolnav. După cum darul proorociei nu se dă totdeauna şi nici pentru toate lucrurile celor ce proorocesc, aşa nici darul tămăduirilor, pe care l-a dat Mântuitorul sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, nu era totdeauna cu dânşii, ci numai când voia Dumnezeu să tămăduiască printr-înşii, şi numai pentru ceea ce voia Dumnezeu.

Deci în acel moment luase Iisus Hristos darul tămăduirii de la Apostolii Săi, ca să nu poată tămădui pe copilul acela. Dar de ce l-a luat? Pentru că a văzut şi la dânşii o oarecare necredinţă. Nu lipsă totală de credinţă, ci împuţinare de credinţă. Acea împuţinare de credinţă a numit-o Mântuitorul necredinţă. A văzut la ei o îndoială. Căci când au văzut cum copilul acela cade jos, spumegă, scrâşneşte din dinţi, se bate cu capul de pământ, urlă, bagă spaima în lume, s-au îndoit că ar putea să-l tămăduiască. Şi această îndoială a lor a văzut-o Văzătorul de inimi, Iisus Hristos.

Din pricina aceasta i-a mustrat mai târziu pentru necredinţa lor.Şi de aceea zise bietul om: „L-am dus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l tămăduiască”. Şi atunci ce-a făcut Mântuitorul? Preablândul nostru Mântuitor, Cel plin de toată sfinţenia, Cel ce a fost Însuşi Izvorul sfinţeniei şi al blândeţii, S-a mâniat. Şi mâniindu-Se, a zis: „O, neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?”. Auzi? Oare de ce S-a mâniat Mântuitorul şi de ce a făcut mustrare la plural şi nu la singular? Mântuitorul S-a mâniat pentru că a văzut la om necredinţă şi viclenie. Căci la Evanghelistul Marcu se spune că omul a zis: „De poţi ceva, ajută-ne nouă!” (Marcu 9, 22). Aceasta arată că n-a venit la Iisus Hristos cu toată credinţa, ci cu un fel de viclenie. Mă duc să vedem, nu cumva are să poată să tămăduiască pe copilul meu? Această viclenie şi această necredinţă a mustrat-o Iisus Hristos, dar nu ca fiind numai a acelui om, ci ca a întregului popor. N-a zis: “O, omule necredincios şi viclean, pentru ce vii la Mine dacă n-ai credinţă, şi zici: «Dacă poţi ceva, ajută-ne nouă!»?”. Nu a făcut mustrarea aşa. Ci ne-a dat pildă pentru toate veacurile şi vremile. Că viaţa lui Iisus Hristos este şi va fi prototipul vieţii creştine până în veac. Ne-a arătat prin aceasta şi nouă că atunci când cineva a greşit, să nu-l mustrăm pe acela de faţă cu altul. Căci în acest caz omul slab în credinţă se deznădăjduieşte. Ci vorba românească: “Bate şeaua să priceapă calul”, adică ne învaţă să mustrăm pe toţi, ca şi cum toţi ar fi vinovaţi, şi aşa acela care-i vinovat, care-i cu musca pe căciulă, să ştie că pe el l-am mustrat.

Aşa a făcut şi Iisus Hristos la mustrarea omului aceluia viclean şi puţin credincios, care era tatăl acelui copil lunatic. Căci a zis: „O, neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?”. A folosit mustrarea pentru multe persoane, la plural, ca să nu-l deznădăjduiască. Că dacă i-ar fi zis numai lui în faţa lumii: “O, omule rău şi necredincios şi viclean…” – îl deznădăjduia, că era om slab în credinţă. Iar prin el i-a mustrat pe toţi, ca mai tare să-l doară pe cel ce era vinovat.

Aşa s-a întâmplat şi aici. Dar după această mustrare făcută la plural, sau în chip obştesc, ce-a mai zis Iisus Hristos? A zis: „Aduceţi-l pe el la Mine!”. Pe cine? Pe copilul acela care era îndrăcit, care făcea spume în timpul lunii pline şi pătimea aşa de greu. Şi când l-au adus, ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos? A certat pe dracul, iar acesta a ieşit din el, şi îndată s-a tămăduit copilul şi l-a dat pe el tatălui său, să-l ducă acasă. Vedeţi? L-a tămăduit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar mai întâi a mustrat viclenia şi necredinţa tatălui său, vorbind ca pentru mai multe persoane.

Văzând dumnezeieştii ucenici şi apostoli că minunea aceasta s-a făcut aşa de uşor de către Iisus Hristos şi de ei nu s-a putut face, L-au luat pe El deoparte şi L-au întrebat: „Doamne, de ce n-am putut şi noi să scoatem dracul acesta?”. L-au luat deoparte pentru că le era ruşine de popor, apoi pentru că simţeau că aici e o taină. Poate vor afla de la Iisus Hristos pentru care pricină, pentru care păcat sau neputinţă a lor nu l-au putut vindeca. Luându-L la o parte, Iisus Hristos le-a spus: „Iată pentru care pricină: pentru necredinţa voastră n-aţi putut să-l vindecaţi”. I-a mustrat pe ucenici pentru că a văzut la ei puţină îndoială, puţină necredinţă şi această puţină necredinţă a lor a numit-o Mântuitorul necredinţă. Şi apoi, le-a împărtăşit un lucru mare: „Amin zic vouă, că de aţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar (adică cât o sămânţă de ceapă, şi încă una mică), aţi zice muntelui acestuia: ridică-te de aicea şi du-te dincolo, şi de veţi fi credincioşi, va fi vouă aşa, după credinţa voastră.” Le-a arătat că ei nu au credinţă nici cât un grăunte de muştar. Dar noi, păcătoşii, câtă credinţă avem? Dacă pe Apostoli i-a mustrat Hristos, vă daţi seama cât de puţină credinţă avem noi. De aceea nu se împlinesc cererile noastre prea repede, pentru că suntem prea puţin credincioşi.

Dar oare, fraţilor, spune Evanghelia lui Iisus Hristos adevărul? Doamne fereşte, dacă am zice nu! Cine va huli că în Evanghelie sau în toată dumnezeiasca Scriptură este un cuvânt nedrept sau rătăcit, anatema este, potrivit dumnezeieştilor canoane ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Tot cuvântul lui Dumnezeu este adevăr veşnic. Dar noi citim în istoria Sfinţilor Apostoli şi în Evanghelie şi nu găsim nicăieri că Iisus Hristos ar fi mutat munţii.

Avem însă câţiva sfinţi mari care au mutat munţii cu rugăciunea: Sfântul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului; Sfântul Platon, Episcopul Alexandriei; Sfântul Marcu de la Muntele Fracesc din Abisinia, care n-a văzut 85 de ani faţă de om; Sfântul Averchie, Episcopul Eratoliei, cel întocmai cu Apostolii, precum şi Sfântul Grigore Taumaturgul – marele făcător de minuni – a mutat un munte şi un râu, poruncindu-le să se ducă în altă parte. Toţi aceşti sfinţi au mutat munţii cu rugăciunea, însă nu este vreme să vă spun istoria lor, căci ar fi predica prea lungă.

Dar de ce sfinţii au făcut minuni mai mari decât Iisus Hristos? Pentru care pricină? Şi de ce Hristos n-a mutat munţii în Evanghelie? Căci poate vă veţi întreba: “Cum, sfinţii, care sunt robi ai lui Iisus Hristos, au făcut minuni mai mari decât Dânsul?!”. Ei bine, să vă lămuresc acest lucru.

Când a venit Mântuitorul nostru Hristos în lume, El a făcut minuni atâta cât putea să cuprindă lumea şi cât era de ajuns ca să creadă omul pentru mântuirea sa. El a înviat un mort de patru zile, pe Lazăr, şi pe alţii de câte o zi. Dar Sfântul Gheorghe a înviat un mort de patru sute de ani, iar Sfântul Macarie unul de şase sute de ani. Iată minuni mai mari decât ale lui Hristos. Dar pentru ce? Pentru că Hristos a spus: „Cel ce crede întru Mine, minunile pe care le fac Eu, şi mai mari decât Mine va face” (Ioan 14, 12; Matei 17, 20). Deci dacă sfinţii n-ar fi făcut minuni mai mari decât Iisus Hristos, nu s-ar fi împlinit cuvântul sau proorocia Lui. Însă cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece (cf. Ioan 10, 35; Matei 24, 35).

De aceea sfinţii au făcut în vremea lor minuni mai mari decât Mântuitorul, dar nu cu puterea lor, ci cu puterea Aceluiaşi Dumnezeu Iisus Hristos, Care lucra printr-înşii. Căci El a zis la Înălţare: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru, şi orice veţi cere întru numele Meu, vă voi da vouă”. S-a suit acolo unde era mai înainte cu slava dumnezeirii Sale. Niciodată nu a lipsit ca Dumnezeu de acolo, dar acum a îndumnezeit trupul şi a ridicat firea omenească de-a dreapta puterii, şi de acolo a dat putere mare Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, ca să facă minuni, să învie morţii, să gonească duhurile, să facă chiar minuni mai presus şi mai mari decât le-a făcut El Însuşi pe pământ. Prin urmare, nu sfinţii le-au făcut, ci tot Iisus le-a făcut prin sfinţii Săi, ca să se împlinească cuvintele lui David care zic: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmi 67, 36).

Iată pentru ce au mutat sfinţii munţii cu rugăciunea şi n-am vreme să vă spun alte pilde de alţi sfinţi, care au făcut minuni încă şi mai mari. Şi după ce a spus Mântuitorul acestea, ce le-a mai spus Apostolilor? Le-a mai spus că acest neam de draci nu iese decât cu rugăciune şi cu post.

Iată cele două arme preaputernice date de Dumnezeu creştinului ca să facă minuni şi semne, şi să învie morţii, şi să gonească dracii: postul şi rugăciunea! Întâi credinţa şi apoi acestea două. Credinţa tare, postul şi rugăciunea fac minuni şi astăzi, şi vor face în veacul veacului. Cine n-are credinţă, nu cunoaşte minunile lui Dumnezeu care se fac în tot minutul. De aceea a şi spus Mântuitorul: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”. Care ochi? Ochiul sufletului, care este mintea. El trebuie să creadă, ca să fie curat de necredinţă. Deci acestea sunt armele preaputernice puse în mâna credinţei fiecăruia: postul şi rugăciunea. Cu ele poate omul să se tămăduiască pe sine şi poate să tămăduiască şi pe alţii.

Sfântul Antonie cel Mare avea un ucenic numit Pavel cel Prost. Era prost cu firea, dar nu cu mintea şi cu sufletul. Era simplu, dar era foarte tare în credinţă, smerit foarte şi mare postitor. Iar acestea îi luminau mintea. Înainte de a veni la călugărie, el a fost căsătorit, dar era foarte credincios şi foarte blând şi cu totul lipsit de răutate. A venit odată cu carul cu lemne din pădure şi a găsit pe soţia sa cu un om în pat, că era soţia lui cam curvă. Dar el nici n-a înjurat-o, nici n-a ocărât-o, nici n-a blestemat-o, ci atâta i-a zis: „Dacă-ţi place de acela, rămâi cu el; eu mă duc să mă fac călugăr”. A lăsat deci şi casă, şi boi, şi femeie, şi s-a dus la Sfântul Antonie cel Mare, în muntele unde petrecea el în Egipt, având 20.000 de ucenici pustnici în toată pustia schetică de lângă Alexandria. Şi când a ajuns Pavel la Sfântul Antonie, acesta văzându-l om bătrân, din lume, l-a întrebat: „Ce vrei, omule?”. Acela zice: „Am venit să mă fac călugăr”. „Păi, n-ai să poţi. Viaţa călugărească cere renunţare multă, cere post, priveghere, sărăcie, pocăinţă, osteneală, sudoare, plecarea genunchilor, lacrimi, suspine, şi trebuie să fii foarte hotărât ca să poţi răbda toate ale călugăriei până la sfârşit”. „Părinte, am să fac cum zici Sfinţia Ta, că de aceea am venit: să mă fac călugăr”. Sfântul Antonie îi zise: „N-ai să poţi, frate, du-te acasă, eşti om obişnuit cu femeia, cu copiii, n-ai să poţi. Aici avem draci, avem lupte mari”. „Ba nu mă duc; eu am venit să mă fac călugăr”. L-a mai întrebat Sfântul Antonie: „Ai de mâncare?”. Zise acela: „N-am, am venit să mă fac călugăr; ce-or mânca ei, călugării, voi mânca şi eu”. Şi-i zice: „Stai la poartă aici, ca să vezi cum e călugăria până la urmă…” Sfântul Antonie avea chilia îngrădită cu gard de piatră şi, încuind uşa, i-a spus: „Stai la poartă aici, stai şi încearcă!”.

L-a lăsat opt zile şi opt nopţi, crezând că Pavel se va duce îndată ce i se va face foame. Dar n-a fost aşa, căci acest Pavel n-a venit să ispitească viaţa călugărească, ci a venit să se jertfească până la moarte pentru crucea lui Iisus Hristos şi pentru călugărie. Când s-a dus iarăşi la el, l-a găsit la poartă, în genunchi, rugându-se. Îi zise: „Omule, n-ai plecat?”. „Nu”. „Ai ceva de mâncare?”. „Nu”. „Ţi-a dat cineva de băut?”. „Nu”. „Şi cum, că doar sunt opt zile de când te-am lăsat?”. „Bine, dar de acum nu mă mai duc de aici”. „Dar de ce?”. „Păi, am să mă fac călugăr”. S-a minunat atunci Sfântul Antonie şi a cunoscut că Dumnezeu l-a trimis acolo, şi s-a temut să-l mai alunge. „Vino încoace, frate!”. L-a luat la masă şi, ştiind că Pavel n-a mâncat de opt zile, i-a dat mai mulţi pesmeţi, zicându-i: „Mănâncă, fiindcă ai venit acum din lume!”. Dar el se uita la Sfântul Antonie. Şi a mâncat Sfântul Antonie un pesmet, a mâncat şi el unul. Şi Sfântul Antonie zise: „Mai mănâncă, frate, mănâncă-i pe toţi!”. „Dar Sfinţia Ta de ce nu mănânci?”. „Eu sunt călugăr”. „Şi eu am să mă fac călugăr”. Şi n-a mai vrut să mănânce şi a început nevoinţa Sfântului Antonie.
Sfântul Antonie era de 40 de ani în pustie, mâncând 16 grame de pesmet pe zi şi bând puţină apă de izvor, şi el a început aceeaşi nevoinţă cu Sfântul Antonie, şi la post, şi la priveghere. Şi după ce a stat o lună cu el, spre a-i vedea puterea, l-a dus apoi la o stâncă de aproape, i-a dat un târnăcop, o daltă şi un ciocan să sape în stâncă şi să-şi facă o chilie. Iar Pavel şi-a săpat peştera aproape de a Sfântului Antonie şi au petrecut împreună mai bine de 20 de ani în pustia aceea. Şi pentru smerenia şi postul lui aspru şi lepădarea lui de lume, i-a dat Dumnezeu darul de a face minuni, că era mare rugător şi mare postitor. Şi de multe ori veneau la Sfântul Antonie, marele făcător de minuni, oameni îndrăciţi, epileptici şi, neputând marele Antonie să-i tămăduiască pe unii dintre ei, îi ducea la Pavel cel prost, zicându-le: „Hai, că un dar ca acesta are ucenicul meu Pavel.”

Şi a venit odată la Sfântul Antonie o femeie care era foarte îndrăcită şi fusese la mulţi sfinţi în pustie şi la multe mănăstiri, dar nu se tămăduise. Şi s-a rugat Sfântul Antonie 40 de zile şi nu s-a tămăduit. Pe aceasta o chinuia dracul foarte rău, fiindcă era stăpânită de o căpetenie a iadului din cele mari, un domn al puterilor văzduhului, cum îi numeşte apostolul Pavel. Şi atunci a dus-o pe această femeie la ucenicul său Pavel. Şi-i zice: „Pavele, vezi femeia asta? Să scoţi dracul dintr-însa, că eu nu-l pot scoate!”. „Da, Părinte, dacă porunceşti Sfinţia Ta, dar cum să-l scot?”. „N-ai voie nici să mănânci, nici să bei, ci să te rogi tot timpul, până va ieşi dracul din ea”. „Da, Părinte”. Şi s-a suit Pavel pe o stâncă şi a ridicat mâinile la cer şi a stat aşa 30 de zile şi 30 de nopţi, ca un stâlp; nici n-a dormit, nici n-a mâncat, nici n-a băut nimic. Din când în când se uita la femeie, c-o ţineau legată neamurile ei cu lanţuri, şi zicea: „Ieşi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Antonie!”. Şi la 30 de zile, când a coborât mâinile jos, s-a dus şi a însemnat-o cu semnul crucii, zicând: „Aşa zice Părintele Antonie: cu rugăciunile lui să ieşi, diavole, din zidirea lui Dumnezeu!”. Şi a început să iasă din gura femeii un balaur, care s-a întins pe 70 de stânjeni lungime. Şi când a ieşit, s-a făcut în văzduh mare ca para focului şi apoi s-a stins. Şi femeia a rămas moartă trei zile şi trei nopţi; de credeau toţi că i-a ieşit sufletul. Şi s-a spăimântat Sfântul Antonie şi toţi oamenii care erau de faţă de acea minune şi foarte s-au cutremurat văzând acel drac aşa de uriaş.

Şi a întrebat Sfântul Antonie pe Dumnezeu: „Doamne, ce fel de diavol a fost acesta, că aşa de greu s-a izgonit?”. Şi i-a spus îngerul Domnului: „Antonie, acesta n-a fost un drac prost de aceia pe care-i goneşti tu. Tu, fiindcă eşti deştept, goneşti pe dracii cei proşti şi simpli. Acesta a fost din cei deştepţi, care stăpânesc vămile văzduhului, o căpetenie a iadului, şi nu-l putea scoate decât un călugăr smerit. Pavel are mai multă smerenie decât tine şi ţine mai mare post şi mai mare nevoinţă, pentru aceasta i-a dat Dumnezeu darul de a scoate acest drac înfricoşat. Deci să ştii că Pavel e mai mare înaintea lui Dumnezeu decât tine, pentru smerenia, rugăciunea şi înfrânarea lui, mai presus decât ale tale, că a venit la bătrâneţe şi te-a întrecut pe tine”. Şi a smerit pe Sfântul Antonie. Iar femeia după trei zile a început să se mişte şi au împărtăşit-o cu Prea Sfintele Taine, şi aşa s-a făcut sănătoasă şi s-au dus rudele cu dânsa.

Vedeţi, fraţilor, cu postul, cu rugăciunea, cu smerenia şi cu credinţa, cum s-au făcut minuni prea slăvite? Cu această putere au fost înarmaţi şi Sfinţii Apostoli de către Iisus Hristos. Şi de aceea i-a mustrat puţin pentru necredinţă, că s-au îndoit puţin, şi pentru acea îndoială n-au putut scoate acel duh. De aceea a spus Hristos: „Acest neam – adică neamul acesta de draci, că-s mai multe feluri de neamuri – nu iese decât cu post şi cu rugăciune”. Deci să ştiţi că şi cei mai răi şi mai cumpliţi draci se duc de la om, dacă omul e tare în credinţă, în post şi în rugăciune, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. AMIN!

Capitolul 1

DESPRE BISERICĂ

După ce am arătat în cele de până aici istoria sectelor, celor mai vechi şi a celor mai noi, precum şi istoria sectelor care bântuie în ţara noastră, în cele ce urmează vom face o expunere pe scurt a doctrinei noastre Ortodoxe relativ la întrebările sectarilor, începând cu Biserica, pe care ei o atacă şi o înţeleg cu totul rătăcit din cuvintele Sfintei Scripturi, pe care ei le răstălmăcesc spre a lor pierzare (II Petru 2, 16).
Pricina care m-a făcut să pun această lucrare sub forma unui dialog cu sectarii a fost următoarea: nu de mult, într-una din zile, m-am pomenit în chilia mea cu un predicator adventist din Bacău, care la stăruinţa unui dascăl cunoscut al meu, a venit până aici, însoţit de dascăl şi de un alt om – anume Ion Lazăr –, care de curând trecuse la adventişti. Pe acesta, bunul dascăl s-a luptat să-l aducă până aici împreună cu predicatorul său adventist, zicându-i că dacă predicatorul va dovedi în faţa unui preot că adevărul este de partea lui, apoi omul să rămână la ei; iar de nu, apoi să revină la Biserica şi credinţa lui cea strămoşească.
Înţelegând de la tânărul dascăl pricina venirii lor, am început discuţia în cele ale credinţei cu predicatorul adventist, de faţă fiind şi omul care venise să se lămurească. Aşa că după o discuţie cu întrebări şi răspunsuri, predicatorul şi-a luat geanta şi pălăria, pregătindu-se de plecare, iar creştinul care ascultase cu luare aminte cele discutate de noi, i-a zis: „Cumetre, eu nu mai merg cu dumneata, ci rămân aici, că Dumnezeu m-a adus aici, ca să nu mă rătăcesc!” La care predicatorul i-a răspuns, plecând: „Eu nu am cu cine vorbi aici, că nu sunt înţeles”.
Şi aşa omul a rămas aici cu dascălul şi a mers la Sfânta Biserică, apoi, după o sfătuire mai cu temei, i-am dat şi o broşură în care se combăteau rătăcirile adventiste şi aşa, împreună cu dascălul, a plecat, urmând la Biserica pe care o părăsise.
Aşadar, aducându-mi aminte de multele întrebări puse de predicatorul adventist, m-am gândit ca în cele ce urmează, să răspund – măcar mai pe scurt –, atât lui, cât şi la alţi sectari, sub forma unui dialog între preot şi sectant, în acest fel:
Preotul: Pentru care pricină ai venit aici dumneata?
Sectarul: Am venit aici ca să-ţi arăt adevărul!
Preotul: Da, adevărul este bine de a se căuta întru toate. Dar cam despre ce vrei să întrebi mai întâi?
Sectarul: Să-mi spui dumneata, mai întâi, ce este Biserica?
Preotul: Ascultă, omule. Biserica este aşezământul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor.
Sectarul: Eu vreau să ştiu cum înţelegeţi voi, ortodocşii, cuvântul Biserică din Sfânta Scriptură.
Preotul: Ia aminte, omule, cele ce spun: Cuvântul Biserică în dumnezeiasca Scriptură are mai multe înţelesuri şi mai multe numiri. Iar Sfânta Scriptură se foloseşte când de un înţeles, când de altul, când de o numire, când de alta.
Sectarul: Care sunt acele înţelesuri şi numiri diferite ale Bisericii în Sfânta Scriptură?
Preotul: Mai întâi, prin cuvântul Biserică, Sfânta Scriptură a Noului Testament înţelege Ierarhia superioară şi conducătoare a Bisericii, pe care a întemeiat-o Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.
Sectarul: Care este acea Ierarhie superioară şi conducătoare pusă de Mântuitorul în Biserică?
Preotul: Această ierarhie o formează Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor: episcopii, preoţii, diaconii (Matei 18, 18; Fapte 6, 3–6; 20, 28; Ioan 20, 22–23; Efes. 4, 11–12; I Tim. 3, 1–12; 4, 14; Apoc. 21, 14; Evrei 13, 17).
Sectarul: Când a pus Mântuitorul această Ierarhie în Biserică?
Preotul: Atunci când a zis către Apostolii Săi: Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16); şi iarăşi, când a zis: Precum M-a trimis Tatăl pe Mine şi Eu vă trimit pe voi (Ioan 20, 21; Efes. 2, 20 ş.a.).
Sectarul: Ce puteri deosebite a dat Mântuitorul acestei Ierarhii superioare şi conducătoare a Bisericii?
Preotul: Mântuitorul a înzestrat cu multe puteri şi daruri această Ierarhie superioară a Bisericii Sale (I Cor. 12, 28).
Sectarul: Care sunt acele puteri şi daruri de care spui?
Preotul: Mântuitorul mai întâi a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, în cer şi pe pământ (Matei 18, 18; Ioan 20, 22–23). Le-a dat puterea disciplinară în Biserică de a pedepsi pe cei vinovaţi de călcarea poruncilor lui Hristos (I Cor. 5, 4–5; I Tim. 1, 20; Matei 16, 18–19); i-a îmbrăcat cu putere de sus la Pogorârea Sfântului Duh (Luca 24, 49; Fapte 2, 2–4) şi i-a binecuvântat pe ei cu prilejul Înălţării Sale la cer (Luca 24, 51); i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toată zidirea şi să boteze în numele Sfintei Treimi – al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 18–20).
Sectarul: Dar cum se mai înţelege cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură?
Preotul: Cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură se mai înţelege şi totalitatea credincioşilor care sunt botezaţi în numele Preasfintei Treimi (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh), care se mântuiesc prin păzirea şi lucrarea tuturor poruncilor lui Hristos şi care urmează întru toate aşezământul pus de Mântuitorul şi de Sfinţii Săi apostoli în Biserică (Matei 16, 18; Efes. 2, 19–22; 4, 11–15; Col. 1, 18–20).
Sectarul: Care sunt mărturiile din Sfânta Scriptură care adeveresc numirea Bisericii sub acest înţeles?
Preotul: Biserica ca totalitatea credincioşilor (păstor şi turmă la un loc) are prea multe mărturii scripturistice, între care este şi aceasta: Că precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, suntem în Hristos un trup, iar fiecare dintre noi suntem mădulare suntem unii altora (Rom. 12, 4–5). Acest „trup” este Biserica, iar Hristos este Capul Trupului, adică al Bisericii (Col. 1, 18; 1, 24; Efes. 1, 22–23; 4, 25; 5, 23; I Cor. 12, 27 ş.a.).
Sectarul: Cum se mai înţelege cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură?
Preotul: Prin cuvântul biserică, în Sfânta Scriptură se mai înţelege şi biserica (materială) ca lăcaş de închinare.
Sectarul: Ce înţelegeţi prin biserică-lăcaş de închinare?
Preotul: Prin biserică-lăcaş de închinare se înţelege locul sfânt menit cultului divin public, precum era templul din Vechiul Testament. Numele de «biserică» în acest înţeles îl întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul, încă de copil, a cinstit acest loc sfânt, adică biserica ca lăcaş de închinare, căci de la vârsta de 12 ani a venit cu părinţii Lui să se închine în templu (Luca 2, 46–48).
Această biserică-lăcaş de închinare Mântuitorul a numit-o «Casă a Mea» (Matei 21, 13) şi în fiecare zi învăţa poporul într-însa (Ioan 18, 20). Numele de biserică în înţelesul de lăcaş de închinare publică îl găsim iarăşi în Faptele Sfinţilor Apostoli, unde se spune că Pavel şi Varnava, ajungând în Antiohia, …au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor (Fapte 11, 26). De asemenea, Apostolul Pavel zice, referindu-se tot la acest înţeles: Căci mai întâi aud că, atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări şi în parte cred (I Cor. 11, 18). Că în toate bisericile sfinţilor (creştinilor), femeile să tacă în biserică… căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică (I Cor. 14, 33–35). În toate textele de mai sus, înţelesul cuvântului biserică este clar şi el arată lăcaşul de adunare pentru cultul public.
Sectarul: Şi care alte nume se mai dau Bisericii în Sfânta Scriptură?
Preotul: Biserica se mai numeşte şi «Ogorul Domnului» (I Cor. 3, 9), «Casa Domnului» (Efes. 2, 19–22), «Mireasa lui Hristos» (II Cor. 11, 2; Apoc. 21, 2, 9; 22, 17 ş.a.), «Adunarea cuvioşilor» (Ps. 149, 1) sau a «oamenilor drepţi» (Ps. 110, 1), «Adunarea celor întâi născuţi» (Evrei 12, 23), «Turma lui Hristos» (Ioan 10, 16), «Sfeşnic de aur» (Apoc. 1, 20; 2, 1), «Cetatea lui Dumnezeu» (Ps. 86, 2; Apoc. 3, 12), «Cetatea Dumnezeului celui viu» (Apoc. 21, 2; 22, 19), «Stâlp şi temelie a adevărului» (I Tim. 3, 15), «Sfatul sfinţilor» (Ps. 88, 6), «Trupul lui Hristos» (Efes. 1, 22–23; Col. 1, 24), «Zidire dumnezeiască» (I Cor. 3, 9), «Biserica Slavei» (Efes. 5, 27), «Mireasa Mielului» (Apoc. 19, 7; 21, 9); patria lui Dumnezeu pe pământ (Efes. 3, 15); «Casa Dumnezeului lui Iacov» (Isaia 2, 3), «Casa lui Hristos» (Evrei 3, 6), «Ierusalimul cel Nou» (Apoc. 3, 12; 21, 2), «Casa lui Dumnezeu» (I Tim. 3, 15; Evrei 10, 21) ş.a.
Sectarul: Dar câte Biserici aveţi voi, ortodocşii?
Preotul: Biserica lui Hristos este una, deoarece Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru că Biserica are un singur Cap, pe Iisus Hristos, ea fiind înfăţişată ca o singură Mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o Casă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Evrei 3, 6; 10, 21), ca un trup unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). Biserica se numeşte sfântă pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Efes. 5, 25, 27), şi în ea locuieşte Duhul Sfânt.
Sectarul: Dar cum poate fi Biserica voastră sfântă, dacă la voi, ortodocşii, se adună prin biserici tot felul de păcătoşi şi nelegiuiţi?
Preotul: Înţelege, omule, că păcătoşii nu ating sfinţenia Bisericii. Misiunea Bisericii tocmai aceasta este, de a face îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, aşa că nici unul nu poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 8, 20; Pilde 20, 9; Iov 14, 4; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Ştiu că voi, sectarii, aveţi pretenţia că în comunitatea voastră se adună numai oamenii sfinţi. Dar să ştii că nu aveţi dreptate. Vezi pe marele Apostol Pavel, care era vas al alegerii (Fapte 9, 15–16), şi care zice despre sine că este cel dintâi păcătos între păcătoşi (I Tim. 1, 15).
Mântuitorul a asemănat Biserica Sa, în diferite pilde, cu ţarina care cuprinde grâu şi neghină (Matei 13, 24–30, 36), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47–50); iar marele Apostol Pavel spune că Biserica este casă în care se găsesc vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20). Mântuitorul nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă, căci nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12).
Sectarul: Dar de ce ziceţi voi, ortodocşii, că Biserica voastră este sobornicească şi apostolească?
Preotul: Prin cuvintele «Biserică sobornicească», noi arătăm că Biserica noastră are menirea de a se răspândi în toată lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului, Care a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile… (Matei 28, 19). I se spune sobornicească pentru că învăţătura ei este conformă cu întregul adevăr primit de la Hristos, spre deosebire de sectă sau de erezie, care are numai o parte de adevăr. Ea este sobornicească sau universală (catolică) pentru că deţine adevărul unic şi universal. Ortodoxia nu este numai dreaptă credinţă, ci şi deplină credinţă, adică adevărul întreg. De aceea i se spune sobornicească.
Iar «apostolică» se numeşte Biserica Ortodoxă pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli (Efes. 2, 20) şi a fost răspândită în lume şi organizată de la început tot prin Sfinţii Apostoli. Apoi, pentru că păstrează neschimbată învăţătura dată de Iisus Hristos şi de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli. Şi, în sfârşit, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh de la Sfinţii Apostoli prin succesiune, adică păstrează legătura harului neîntreruptă, de la apostoli şi până astăzi.
Biserica se mai zice apostolică şi pentru că ea este zidită pe temelia apostolilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos (Apoc. 21, 14; Efes. 2, 20–22; I Petru 2, 4). Ea trăieşte viaţa în Hristos, aşa cum a învăţat de la Sfinţii Apostoli, care sunt cei mai autorizaţi interpreţi ai cuvintelor Mântuitorului.
Sectarul: Ce înţelegeţi voi, ortodocşii, prin Biserica biruitoare şi luptătoare şi de ce ziceţi voi că sunt două Biserici, una în cer şi alta pe pământ?
Preotul: Nu ai dreptate, omule, în cele ce zici şi nu înţelegi cele ce întrebi. Noi nu zicem că sunt două Biserici, ci una, după cum ţi-am arătat mai sus. Dar noi mărturisim că Biserica cea una a lui Hristos se împarte în două părţi: una văzută şi pământească, a celor vii, şi alta nevăzută sau a celor adormiţi. Amândouă acestea alcătuiesc o singură Biserică, având acelaşi Cap, pe Hristos (Rom. 14, 7–9; Efes. 1, 10; Matei 22, 32; 28, 18; Luca 15, 10; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19; Col. 2, 10; Evrei 12, 23).
Aşadar, înţelege că Biserica celor vii sau pământească, văzută, se mai numeşte şi Biserica luptătoare, fiindcă membrii ei sunt încă în luptă cu puterile vrăjmaşe ale răului (Efes. 6, 11–13; Gal. 5, 17; I Petru 2, 11 ş.a.). Iar prin Biserica biruitoare, noi înţelegem Biserica pe care o formează toţi îngerii şi sfinţii din ceruri, care au biruit puterile celui rău şi au trecut în lumea cea nevăzută şi cerească (Evrei 12, 23; Efes. 5, 27; Apoc. 21, 10 ş.a.).
Sectarul: Şi de când spuneţi voi că Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa?
Preotul: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pus temelia Bisericii Sale prin întrupare şi pe Cruce şi i-a dat forma concretă după Înviere, la coborârea Sfântului Duh (Fapte 20, 28). A făcut-o văzută în a cincizecea zi după învierea Sa, la Cincizecime, sau Rusalii, când a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra sfinţilor Săi ucenici şi apostoli care, prin cuvântul propovăduirii lor, au întărit şi au organizat prima obşte de credincioşi (Fapte 1, 8; 2, 41–44).
Sectarul: Şi cum vedeţi voi legătura dintre Hristos şi Biserica Sa?
Preotul: Descoperirea dumnezeiască ne arată că Mântuitorul este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Lui. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: Şi mai presus de toate pe El L-a dat Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efes. 1, 22–23). «El este Capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul născut din morţi, ca să fie întru toate El cel dintâi; că în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea şi printr-Însul să împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Lui» (Col. 1, 18–20).
Acelaşi apostol al neamurilor, adresându-se romanilor şi corintenilor, îi numeşte pe ei mădulare ale Trupului lui Iisus Hristos, adică ale Bisericii (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 27).
Sfânta Tradiţie susţine de la început că Hristos este capul Bisericii, iar aceasta este Trupul Lui.
Sectarul: Cum adică este «Trupul lui Hristos» sau «Trupul Domnului»?
Preotul: Sfântul Apostol Pavel ne arată în Epistola către Galateni, cap. 4, că noi suntem membre ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Mântuitorul Însuşi ne-a anunţat că noi trebuie să ne hrănim cu trupul Său, atunci când a întemeiat Taina Euharistiei, iar apoi ne-a arătat că El este Viţa din care noi facem parte ca mlădiţe (Ioan 15, 1–6). Deci noi creştinii suntem parte din Trupul Domnului, care este Biserica.
Sectarul: Cum spuneţi voi, ortodocşii, că întruparea lui Hristos este prezentă astăzi în Biserică?
Preotul: Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin neîntrerupta prezenţă a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat în sânul ei şi prin lucrarea Sfântului Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16).
În calitatea Lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul Iisus Hristos este în Biserică permanent prin continua Sa întrupare pe altarele la care se săvârşeşte Liturghia. Căci Hristos este nu numai Cap al Bisericii, ci şi Trup al ei, dându-Se pe Sine spre cuminecare credincioşilor.
Biserica are două înfăţişări, una văzută, fiindcă oamenii fac parte din ea cu trupuri, şi alta nevăzută, care este lucrarea Sfântului Duh al lui Hristos sau Dumnezeiescul Har, izvorul vieţii, lucrării şi unităţii ei. El este cel care face posibilă transformarea pâinii şi a vinului euharistic, în Trupul şi Sângele Domnului.
Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos, care este Biserica, căci El lucrează ca sufletul în toate mădularele, ţinându-le într-un singur Trup».
Sectarul: Dar cum afirmaţi voi că vă faceţi mădulare ale Trupului Domnului, adică ale Bisericii?
Preotul: Noi ne facem membre ale Bisericii prin harul Sfintelor Taine, îndeosebi prin Botez şi prin Sfânta Împărtă-şanie.
Prin Botez ajungem mădularele Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Sfânta Împărtăşanie ne facem purtători de Hristos, înzestraţi cu puteri duhovniceşti pe drumul desăvârşirii. Mântuitorul zice: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el (Ioan 6, 56).
Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul, am primit trupeşte şi duhovniceşte pe Fiul cel după fire şi adevărat unit după fiinţă cu Tatăl…». Iar Fericitul Augustin zice: «Am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea cea mai presus de toate» (Cuvântarea 272). Sau în alt loc: «Dacă vrei să înţelegi Trupul lui Hristos, ascultă pe apostolul care zice credincioşilor: Voi însă sunteţi mădularele lui Hristos (I Cor. 6, 15). Taina voastră este aşezată pe masa Domnului; primind taina voastră, răspundeţi… la ceea ce sunteţi şi răspunzători subscrieţi… Fii mădular al Trupului lui Hristos pentru ca «Aminul» să fie adevărat. O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine vrea să trăiască, să creadă că e Trupul Lui, ca să fie viu».
Sectarul: Dar ce este Biserica, de credeţi în ea?
Preotul: Credem că ea este unirea noastră cu Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos şi Sfântul Duh şi pentru că ea nu greşeşte.
Credem în ea şi în înălţimea scopurilor pe care le urmăreşte, şi anume, de a ne pregăti pentru mântuire. Viaţa Bisericii este în întregime o luptă pentru mântuire, cum mărturiseşte Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Sfântul Ciprian spune că în afară de Biserică nu este mântuire (Scrisoarea 73, 21) şi cel ce nu are Biserica drept mamă, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată (Despre unitatea Bisericii soborniceşti).
Sectarul: Oare despărţirea Bisericii apusene de cea a Răsăritului nu a dus la ruperea unităţii Bisericii?
Preotul: Despărţirea creştinilor n-a atins unitatea Bisericii; această unitate nu se poate dărâma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea credincioşilor care se smulg de la sânul ei. Ereziile şi schismele, oricât de multe ar fi ele şi oricât de mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea este strâns unită cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de sine şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni.
Sectarul: Dar de ce numiţi voi Biserica sfântă?
Preotul: Biserica este numită sfântă pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi sfânt este Duhul, Care sălăşluieşte în Biserică până la sfârşitul veacului; precum sfânt este şi Trupul Domnului, care se dăruieşte continuu pe altarele ei. Sfântul Apostol Pavel zice: Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru dânsa, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înaintea Lui ca Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, şi ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efes. 5, 25–27). Sfântul Irineu scrie: «Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt, Care oblădueşte şi Biserica şi tot harul».

Capitolul 2

DESPRE ORTODOXIE

Credinciosul: Ce se înţelege prin „Ortodoxie”?
Preotul: Cuvântul „Ortodoxie”, frate, este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale. De fapt, didascalia – adică regula de credinţă apostolică – a fost criteriul de bază al Ortodoxiei.
De aceea, orice ruptură în continuitatea tradiţiei apostolice a fost considerată ca o corupţie sau abandonare a Ortodoxiei, care poate să ia forma fie a unei erezii, fie a unei „confesiuni” separate.
Credinciosul: Dar unde se găseşte expusă exact învăţătura credinţei ortodoxe?
Preotul: Scurt, dar cuprinzător, expunerea exactă a credinţei ortodoxe se găseşte în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.
Credinciosul: Dar prin care mijloace s-a menţinut până în zilele noastre învăţătura de credinţă ortodoxă exactă şi neschimbată?
Preotul: Aici, frate, ar fi multe de vorbit, dar aşa, cât mai pe scurt, îţi voi spune: Sfânta credinţă cea dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos (Ortodoxia) s-a menţinut neschimbată, de-a lungul veacurilor, prin învăţătura Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie apostolică, prin hotărârile celor cinci Sinoade Apostolice, prin învăţăturile canoanelor celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor locale, deoarece, după învăţătura dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur, „Cârma Bisericii lui Hristos sunt dumnezeieştile Canoane”.
Credinciosul: Dar ce înseamnă Sinod Ecumenic şi local şi prin ce se deosebesc ele?
Preotul: Sinod Ecumenic se cheamă acela la care iau parte patriarhii, mitropoliţii, episcopii şi alţi conducători spirituali ai Bisericii din toată lumea creştină. Acest sinod este judecător prea înalt al pricinilor bisericeşti, ca cel ce urmează Bisericii soborniceşti, adică a toată lumea; şi iarăşi: Sinod Ecu-menic este acela la care se vor uni, într-o singură mărturisire a credinţei, toţi patriarhii şi episcopii lumii creştine.
Credinciosul: Dar sinodul local ce este şi prin ce se deosebeşte de cel ecumenic?
Preotul: Sinodul local este acela la care iau parte episcopii dintr-o ţară sau numai dintr-o parte a lumii creştine. El se deosebeşte de cel ecumenic prin faptul că acesta se poate întruni numai la porunca celor ce conduc ţările, pe când cel local se întruneşte din porunca celui dintâi episcop.
Credinciosul: Au mai fost şi alte mijloace prin care Ortodoxia şi-a menţinut unitatea şi integritatea?
Preotul: Multe şi felurite au fost mijloacele spirituale şi administrative prin care Sfânta Ortodoxie şi-a păstrat până în zilele noastre unitatea, precum: Constituirea cultului bizantin din secolele VI–VIII, în care locul principal l-au ocupat Liturghiile bizantine. Acest rit a jucat un rol capital în menţinerea unităţii cultice şi spirituale a Ortodoxiei; apoi, sinteza dogmatică făcută de Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII) şi mai ales aportul său teologic în criza iconoclasmului provocată de islamism; contribuţia teologică a Patriarhului Fotie (820–895) şi mai ales enciclica sa din 867, în care acuză de erezie pe papa Nicolae I (858–867); Sinodul local 879–880, care restaurează pe Fotie şi deci reconcilierea cu Biserica Romană (papa Ioan al VIII-lea, 872–889); activitatea misionară în Europa centrală a fraţilor macedoneni Chiril († 869) şi Metodie († 884), «apostolii slavilor», trimişi de împăratul bizantin Mihail al III-lea, la cererea prinţului Rastislav; rezistenţa ortodocşilor împotriva Sinoadelor unioniste (Lion 1274; Ferara – Florenţa 1438 – 1439), care aveau un caracter antiortodox; Sinodul de la Constantinopol din 1459 sub Ghenadie Scolasticul – cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului (1453), care a respins unirea de la Florenţa, cu toate că Împăratul Ioan al VIII-lea o recunoscuse.
Adăugăm înnoirea isihastă din secolul XIV, care a condus la formarea adevăratei teologii bizantine. Isihasmul a fost ilustrat de mari teologi şi mistici, ca Sfinţii Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Simion Noul Teolog (sec. XI), Grigorie Sinaitul (sec. XIV) şi Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Doctrina palamită despre distincţia între esenţa lui Dumnezeu ca atare, inaccesibilă spiritului creat, şi energiile divine necreate, prin care omul se împărtăşeşte direct din viaţa dumnezeirii – doctrină aprobată de sinoadele de la Constantinopol din 1341, 1347 şi 1351 –, constituie o nouă precizare patristică a Ortodoxiei. Sub influenţa Ortodoxiei neopatristice din secolul XIV, care are un caracter defensiv în faţa teologiei scolastice latine, se încearcă o oarecare disociere a Bisericii de imperiu, deoarece termenii «simfonici» stabiliţi de împăratul Justinian (527–565) deveniseră prea rigizi. Sinodul de la Constantinopol, din 1484, fixează Taina Mirungerii ca modalitate de primire a catolicilor la Ortodoxie.
Doctrina despre Sfintele Taine capătă o formă definitivă, mai ales datorită lui Simion al Tesalonicului (sec. XV). Comentariul critic asupra protestantismului, făcut de Patriarhul Ieremia al II-lea la răspunsul dat teologilor luterani de la Tübingen (care trimiseseră Patriarhului în 1573–1574 «Confesiunea de la Augsburg»); o prezentare a Ortodoxiei, făcută de Patriarhul de mai târziu al Alexandriei, Mitrofan Kritopoulos (1630–1639), într-o „Mărturisire de credinţă” (1625), adresată teologilor protestanţi din Helmstad.
În 1629, Patriarhul Chiril Lucaris publică la Geneva o «Mărturisire de credinţă», în care îşi însuşeşte principalele doctrine ale calvinismului. O serie de sinoade locale condamnă această Mărturisire: Constantinopol (1638), Kiev (1640), Iaşi (1642), Ierusalim (1672) şi iarăşi Constantinopol (1691). Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (1633–1646), discutată şi interpretată de Sinodul de la Iaşi din 1642, este tradusă în greceşte de teologul Meletie Sirigul şi aprobată de Sinodul de la Constantinopol din 1643.
Altă «Mărturisire de credinţă» care a ţinut Ortodoxia pe drumul ei cel drept a fost şi cea a Patriarhului Dositei şi actele Sinodului de la Ierusalim din 1672. Acest Sfânt Sinod a respins calvinismul lui Chiril Lucaris. Tot patriarhul Dositei publică în România o colecţie de texte teologice bizantine. Apoi sinoadele locale din secolul XVII (Iaşi 1642, Moscova 1666–1667 şi Ierusalim 1672) au adus o contribuţie importantă la redescoperirea materiei sacramentale a Bisericii şi la punerea în valoare a caracterului dinamic al Tradiţiei, ceea ce n-a fost întotdeauna şi pretutindeni înţeles în mod corect.
Sinodul de la Moscova condamnă pe «Vechii Credincioşi», care reduceau Ortodoxia la o religie ritualistă. Formarea Bisericilor uniate (sau greco-catolice) se realizează prin presiunea autorităţilor politice din Polonia şi Austria, în regiuni ortodoxe: Brest (1596), Ujhorod (1649), Mucacevo (1664), Transilvania (1700).
Rezistenţa ortodocşilor a arătat nu numai că Orientul nu poate fi o simplă dieceză romană, dar şi că exista o contradicţie de fond între sistemul Bisericilor locale în răsărit şi sistemul papal în apus. Un sinod al Patriarhilor orientali din 1755 declară invalidat botezul latinilor şi al armenilor, fapt pentru care aceştia vor fi primiţi la Ortodoxie prin rebotezare. «Filocalia», marea colecţie de texte de spiritualitate, apare în 1792 la Veneţia, alcătuită fiind de către Nicodim Aghioritul (1748–1808, canonizat în 1955), împreună cu Macarie de Corint. Stareţul Paisie Velicikovski (1722–1794) traduce în slavonă Filocalia, care apare la Petersburg în 1793 şi care a salvat Ortodoxia rusă de latinizare.
În 1848 patriarhii răsăritului publică o enciclică în care condamnă «papismul» ca erezie. În acelaşi sens, Patriarhul Antim, în răspunsul dat în 1894 la enciclica Papei Leon al XIII-lea «Praeclara Gratulationis», condamnă dogma catolică despre «Imaculata concepţie» şi cea despre infailibilitatea papală. Au mai ajutat la menţinerea nealterată şi neschimbată, de-a lungul vremilor, şcolile teologice de grad universitar, seminariile teologice, sinoadele locale şi naţionale, adunările eparhiale, conferinţele protopopilor şi ale consiliilor parohiale, predicile rostite de preoţi spre luminarea poporului la oraşe şi la sate, unele asociaţii bisericeşti cu caracter misionar, ca şi viaţa canonică şi tipiconală a monahilor din toate sfintele mănăstiri, precum şi educaţia pe care părinţii creştini ortodocşi au dat-o copiilor lor pentru a ţine cu toată sfinţenia dreapta credinţă în care s-au născut.
Acestea sunt, pe scurt, mijloacele spirituale prin care Ortodoxia s-a ţinut pe drumul cel drept până în zilele noastre.

Capitolul 3

DESPRE

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Sectarul: Ce înţelegeţi voi şi ce înţelegere aveţi despre Sfânta Scriptură?
Preotul: Noi prin Sfânta Scriptură înţelegem colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, care au fost scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (circa 1400 de ani înainte de Hristos) până la autorul Apocalipsei (circa 100 de ani după Hristos). Încă să se ştie că Sfânta Scriptură este primul izvor al descoperirii dumnezeieşti.
Sectarul: Dar de ce voi, arhiereii şi preoţii, nu daţi voie creştinilor – care sunt membri ai Bisericii ca şi voi – să citească sau să predice în public cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi?
Preotul: Orice creştin are voie să citească Sfânta Scriptură, dar nu oricine are dreptul de a învăţa şi de a tălmăci cuvântul Scripturii. Dreptul acesta îl are numai Biserica, care este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15).
Deci oricine învaţă în Biserică trebuie să înveţe aşa cum a învăţat Biserica dintotdeauna. Pentru aceasta trebuie oameni bine pregătiţi, cunoscători ai dreptei credinţe. De ce dreptul de a învăţa îl au numai episcopii, preoţii şi diaconii este uşor de înţeles, când ne gândim că Mântuitorul a dat puterea de a învăţa sfinţilor şi păstorilor (Matei 28, 20). Nu mulţimilor, ci numai Apostolilor. Apostolii erau trimişi de Hristos să înveţe. Iar Sfântul Apostol Pavel spunea: Cum vor propovădui, dacă nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15).
Deci dreptul la propovăduire îl are numai cel trimis. Or, episcopii sunt urmaşii legitimi ai apostolilor. Sfântul Pavel îi încredinţează Episcopului Timotei din Efes sarcina de a învăţa în Biserică, şi nu tuturor credincioşilor din Efes. Acelaşi apostol spune corintenilor: Oare toţi sunteţi apostoli, oare toţi sunteţi învăţători? (I Cor. 12, 29). Acelaşi apostol spune despre episcop, preot şi diacon că trebuie să fie destoinic a învăţa pe alţii (I Tim. 3, 2; Tit 1, 9). Nu spune însă acelaşi lucru despre toţi credincioşii. El face distincţie între păstor şi turmă, între cei care învaţă şi cei care ascultă. Episcopul, preotul şi diaconul, nu pot învăţa ce vor, ci ceea ce a învăţat Biserica întotdeauna. Ei învaţă în numele Bisericii. Fiindcă nu oricine are destulă pricepere şi înţelegere ca să tâlcuiască Scriptura. Acest lucru îl arată luminat marele Apostol Petru în epistola sa, când vorbeşte de epistolele marelui Apostol Pavel şi zice că: în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).
Sectarul: Nu este adevărat că creştinii – ca membri ai Bisericii – nu au voie să predice şi să tâlcuiască Scripturile. Orice creştin ştie să tâlcuiască Sfânta Scriptură, fiind luminat de Duhul Sfânt; şi acest lucru se poate înţelege limpede din cele scrise: Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate… Cât pentru voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva… (I Ioan 2, 20, 27).
Preotul: Ascultă, omule, Sfânta Scriptură este ca o fântână cu adâncime fără fund, fiindcă în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu care nu are margini. Dacă cineva însetat ar veni la o fântână şi ar vrea să bea toată apa, s-ar îneca în ea; dar dacă va scoate din ea cu ciutura şi apoi de acolo va bea cu paharul, se va răcori fără de primejdie. Cine este omul acela nebun care ar voi să se bage într-o apă adâncă, fără să ştie să înoate? Sfânta Scriptură are «oase», după cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi nimeni având dinţii înţelegerii sale de lapte, să nu îndrăznească a sparge cu ei oasele cele tari ale Scripturilor dumnezeieşti, căci se vatămă pe sine şi se pierde.
Dumneata nu ai citit în Sfânta Scriptură cele despre famenul etiopian? Acesta citea pe Proorocul Isaia şi când l-a întrebat Apostolul Filip dacă înţelege cele ce citeşte, el a zis: Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva? (Fapte 8, 31). Ia seama, căci şi cuvântul «ungere», despre care ai amintit dumneata, înseamnă vărsarea Sfântului Duh în Sfânta Taină a Mirungerii, îndată după primirea Botezului (Fapte 4, 27; II Cor. 1, 21; Ioan 16, 13; Rom. 8, 9 etc.), iar cuvintele «ştiţi toate» înseamnă tot ceea ce ţine de adevărul creştin şi de mântuire, precum şi tot ceea ce este în legătură cu antihrist şi cu răspânditorii lui, despre care este vorba în versetele următoare: I Ioan 2, 22; 4, 2-3. Aşadar, nu trebuie a o lua fiecare după capul său în tâlcuirea Scripturilor, căci vă rătăciţi, mergând din rătăcire în rătăcire.
Sectarul: Orice creştin are dreptul şi chiar datoria să tâlcuiască singur Sfânta Scriptura, căci aşa ne-a poruncit nouă Mântuitorul, zicând: Cercetaţi Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi tocmai ele sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39).
Preotul: Ia seama, omule, că mulţi începători de erezii din vechime – Arie, Nestor, Eutihie, Apolinarie, Origen ş.a. – au îndrăznit a se afunda în marea Scripturii cea fără de fund şi s-au înecat duhovniceşte, pierzându-se pe sine şi pe toţi cei care i-au urmat. Nu toţi au vârsta duhovnicească la fel şi, de aceea, nu toţi pot înţelege Sfânta Scriptură la fel.
Sfânta Scriptură cuprinde trei înţelesuri: 1) înţelesul trupesc, după literă (gramatical), obştesc sau istoric; 2) înţelesul sufletesc, alegoric, metaforic; 3) înţelesul spiritual (duhovnicesc), anagogic sau mistic. Aşadar, după cum spun Sfinţii Părinţi cei vechi ai Bisericii, cei simpli la cunoştinţă să se mulţumească cu înţelesul cel obştesc şi istoric (după litera Scripturii); cei mai înaintaţi să pătrundă cu înţelegerea şi în sufletul Scripturii, iar cei desăvârşiţi cu fapta şi înţelegerea pot cuprinde înţelesurile cele mai adânci ale Sfintei Scripturi. Pentru aceasta şi marele Pavel, arătând că înţelepciunea cea desăvârşită a Scripturilor se cuvine celor desăvârşiţi, zicea: Însă noi grăim înţelepciunea întru cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a domnilor veacului acestuia care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu în taină, pe cea ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veci spre slava noastră (I Cor. 2, 6–7).
Sectarul: Nu este nevoie ca cineva să aibă multă ştiinţă spre a putea pricepe învăţăturile Sfintei Scripturi, căci şi celor neînvăţaţi li se descoperă înţelepciunea acestor învăţături, după cum arată Mântuitorul prin cuvintele: Te laud pe Tine, Părinte,… căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor (Matei 11, 25).
Preotul: Da, le-a descoperit Dumnezeu înţelepciunea Sa acelora pe care i-a cunoscut că sunt prunci cu răutatea, dar nu cu mintea şi cu înţelegerea – adică celor desăvârşiţi în toată fapta bună şi care ajunseseră la nerăutatea pruncilor. La acest lucru îndeamnă şi marele Pavel pe creştinii din Corint, zicând: Fraţilor, nu fiţi prunci cu mintea, ci fiţi prunci cu răutatea. Cu mintea însă să fiţi oameni desăvârşiţi! (I Cor. 14, 20).
Sectarul: Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa oamenilor, după cuvântul scris: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi dărâma (Isaia 29, 14). Şi apostolul zice: Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul veacului de acum? Au nu a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 19–20). Deci nu este posibil ca Dumnezeu să fi rezervat tâlcuirea Sfintei Scripturi numai unor oameni cu ştiinţă de carte, aşa cum susţineţi voi, preoţii ortodocşi!
Preotul: Aici, la cele ce arăţi dumneata spre a dovedi că Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa omenească, trebuie să ştii că nu toată ştiinţa şi înţelepciunea a osândit-o Dumnezeu, ci numai înţelepciunea cea deşartă a veacului acestuia şi nicidecum înţelepciunea cea duhovnicească. Dacă ar fi după afirmaţia dumitale şi a tuturor sectarilor care cugetă cele asemenea cu dumneata, atunci ar însemna să fie osândită şi înţelepciunea lui Solomon, a lui Isus fiul lui Sirah, a Mântuitorului, a sfinţilor prooroci şi apostoli, cărora li s-a poruncit să fie înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16). Dar nu este deloc aşa. Ci voi, sectarii, după cuvântul Domnului, mult vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29).

Capitolul 4

DESPRE

SFÂNTA TRADIŢIE

(sectarii nu recunosc Sfânta Tradiţie)

Sectarul: Ce este Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, o socotiţi al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o puneţi în egalitate cu dumnezeiasca Scriptură?
Preotul: Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt şi curentul viu al vieţii Bisericii, fiind al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi, ca atare, având aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură.
De la Adam şi până la sfârşitul lui Avraam au trecut 3678 de ani, şi cu 430 de ani, cât au stat israeliţii robi în Egipt (Gal. cap. 3), fac 4108 ani. În aceşti ani, nici Sfânta Scriptură nu a fost şi nici sâmbăta nu s-a ţinut ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, oamenii cei credincioşi şi aleşi ai lui Dumnezeu s-au povăţuit pe calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie, adică după învăţătura despre Dumnezeu însuşită prin viu grai; şi numai vreme de 1400 ani – cât a fost de la Moise până la venirea Domnului – s-au călăuzit şi de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.
După cum mai înainte de a se scrie cărţile Vechiului Testament lumea s-a povăţuit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie (predania prin viu grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărţile Noului Testament, Sfânta Tradiţie a fost dreptarul după care primii creştini s-au povăţuit la calea mântuirii. Primul care a semănat învăţăturile Noului Testament prin viu grai în urechile oamenilor a fost Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, trei ani şi jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic, ci neîncetat în această vreme a învăţat poporul. Iar după ce Şi-a împlinit ascultarea către Părintele Său, pe Apostolii Săi nu i-a trimis să scrie, ci să propovăduiască la toată lumea Evanghelia, spunându-le: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20).
Din ziua întemeierii ei, anul 33 d.Hr., şi până în anul 44 d.Hr., când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie, Biserica s-a condus fără Scriptura Noului Testament, s-a condus prin Sfânta Tradiţie, din care o parte va fi consemnată mai târziu în scris. De asemenea, au fost multe scrieri despre care s-a pretins că sunt inspirate şi scrise de Sfinţii Apostoli, dar Biserica a fost aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu ca fiind inspirate, deoarece ea trăia adevărul Evangheliei mai înainte ca el să fi fost scris, îl trăia prin Tradiţie.
Aşadar, iată ce este Sfânta Tradiţie: izvorul şi rădăcina ambelor Testamente – al celui Vechi şi al celui Nou – şi de aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o socotim ca având aceeaşi autoritate şi însemnătate ca şi Sfânta Scriptură.
Sectarul: Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nu este iertat a o înlocui sau a o schimba cu Tradiţia, care este cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Iar apoi: Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: poporul acesta… zadarnic Mă cinsteşte, învăţând învăţături care sunt porunci ale oamenilor (cf. Matei 15, 3, 6-9; Marcu 7, 13). De aceea nu este voie să înlocuim şi să schimbăm sau să adăugăm şi noi la legea lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Scriptură, prin cuvântul omenesc al Tradiţiei.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spui dumneata, căci legea lui Dumnezeu nu este cuprinsă toată numai în Sfânta Scriptură. Auzi ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan, că sunt încă şi alte multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25). Iarăşi, acelaşi Evanghelist Ioan declară în una din epistolele sale: Multe având a vă scrie, n-am voit să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12). Aşadar, vezi că dumnezeiescul evanghelist mai mult se bucura cu ucenicii săi când avea posibilitate să le vorbească prin viu grai (predanie) decât atunci când le trimitea ceva în scris, iar voi, sectarii, ţineţi orbeşte (şi nebuneşte) numai la cele scrise şi nu băgaţi de seamă că atât Mântuitorul cât şi mulţi dintre apostoli n-au lăsat nimic în scris, ci au propovăduit prin viu grai. Cred că despre voi a voi a proorocit marele Prooroc Isaia că cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea (Isaia 6, 9).
Sectarul: Creştinii nu trebuie să se lase ademeniţi de alte învăţături omeneşti înşelătoare, deosebite de cele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi, căci aşa ne îndeamnă apostolul: Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos (Col. 2, 8). Aşadar, datoria noastră este să ne ferim de înşelăciunea predaniei (tradiţiei) omeneşti.
Preotul: Dumneata după cât văd eşti prea sucit la minte şi la înţelegere şi nu poţi face nici măcar această deosebire, de a înţelege care sunt învăţăturile cele cu predanie omenească şi care sunt cele cu predanie apostolică şi evanghelică. Ai adus aici un citat al Sfintei Scripturi care se referă la predania învăţăturilor omeneşti şi la filosofia cea deşartă a veacului de acum, şi care nu are nici o legătură cu Sfânta Tradiţie cea evanghelică şi apostolică, a Bisericii lui Hristos. Apoi în dosul acestui citat, rău înţeles de dumneata şi de cei cu aceeaşi înţelegere asemenea dumitale, îţi ascunzi viclenia şi otrava eresului care te stăpâneşte şi te învaţă a te împotrivi Predaniei celei apostolice ale Bisericii celei dreptmăritoare. Sfânta Tradiţie nu este predanie omenească, nici filosofie şi nici deşartă înşelăciune, ci este Cuvântul lui Dumnezeu care s-a predat nouă prin viu grai. Marele Apostol Pavel ne învaţă şi ne îndeamnă să ţinem cu tărie predaniile, zicând: Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15), iar voi, sectarii, îndemnaţi pe creştinii cei neîntăriţi să hulească şi să lase predaniile apostoleşti şi bisericeşti şi nu înţelegeţi că însăşi Sfânta Scriptură este un rod al Duhului Sfânt, care a crescut din rădăcina şi din pomul Sfintei Tradiţii.
Sectarul: Sfânta Scriptură ne este de ajuns pentru credinţă şi pentru mântuirea noastră şi deci nu avem nevoie şi de Tradiţie. Aşa rezultă din cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea care duce la dreptate (II Tim. 3, 15-16). Cuvintele sunt limpezi; oricare adaos la Sfânta Scriptură este de prisos.
Preotul: Aici este vorba numai de Scriptura Vechiului Testament, căci cea a Noului Testament nu era încă scrisă. Pavel îi scrie lui Timotei că Vechiul Testament îi poate servi ca cel mai bun învăţător pentru întărirea credinţei cele în Hristos şi pentru educarea în creştinism. După tâlcuirea voastră, a sectarilor, ar urma ca nici cărţile Noului Testament – care în marea lor majoritate aveau să fie scrise în perioada ce a urmat acestei scrisori adresate de Apostolul Pavel lui Timotei – să nu fie primite, ci să ne ţinem numai cele ale Vechiului Testament, despre care aminteşte aici Marele Pavel lui Timotei.
Sectarul: Nu putem admite tradiţia, pentru că în ea au intrat cu vremea multe elemente false şi astfel, mai ales astăzi, nu mai putem deosebi Tradiţia cea adevărată şi apostolică de cea falsă.
Preotul: Ascultă, omule, nu crede în această privinţă minţii tale nici celor întunecaţi la înţelegere asemenea ţie. Crede cele ce auzi de la noi, că Biserica lui Hristos a statornicit adevărurile de credinţă – dezvoltate de-a lungul Tradiţiei – prin canoane Apostolice, ale Sfintelor Soboare Ecumenice, ale celor locale, ale cărţilor simbolice, prin mărturisirile de credinţă şi mărturisirea ortodoxă, închegată şi formulată definitiv la sinodul de la Iaşi (1642), şi prin alte multe sinoade de sfinţii arhierei făcători de minuni, care s-au adunat la sinoadele cele din vechime, unde s-a statornicit dreptarul sfintei credinţe ortodoxe, care era atacată de multe cete eretice existente în acele vremuri.
Cât priveşte neschimbarea şi nealterarea Sfintei Tradiţii, aceasta se poate controla în baza următoarelor condiţii:
1. Să nu cuprindă în sine contraziceri; să nu se contrazică cu tradiţia apostolică sigură; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură.
Numai fără astfel de contraziceri este posibil ca o învăţătură oarecare din Tradiţie să provină de la Mântuitorul sau de la Sfinţii Apostoli, care au fost sub înrâurirea directă a Sfântului Duh.
2. Să fi fost ţinută de Bisericile apostolice şi să aibă continuitate neîntreruptă şi controlată până astăzi.
3. Să fi fost recunoscută şi urmată totdeauna de întreaga Biserică ecumenică.
4. Să fie în perfect acord cu toţi, sau dacă nu, cel puţin cu cea mai mare parte a părinţilor şi învăţătorilor bisericeşti.
Când o tradiţie nu împlineşte aceste condiţii, ea nu poate fi adevărată şi sfântă, deci nu poate fi admisă sau urmată.
Sectarul: Cu toate aceste verificări care ziceţi că le-a făcut şi le face Biserica Ortodoxă referitor la adeverirea Tradiţiei, noi mai siguri suntem pe învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură. Căci primii creştini primeau numai cele scrise în Sfânta Scriptură, după cum este scris: Aceştia (iudeo-creştinii din Bereea) erau mai mărinimoşi decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia şi zilnic cercetau Scripturile, ca să vadă dacă lucrurile sunt aşa (Fapte 17, 11). De aici urmează că noi trebuie să ţinem numai învăţăturile pe care le găsim scrise în Sfânta Scriptură.
Preotul: Dumneata şi cei asemenea dumitale înţelegeţi sucit şi cu rătăcire şi vă lăudaţi că ţineţi numai învăţăturile scrise în Sfânta Scriptură. Iar marele Apostol Pavel vă ruşinează pe voi, căci el laudă pe creştinii din Corint nu pentru că ţineau învăţăturile cele scrise, ci pentru că îşi aduceau aminte de el şi ţineau cu tărie la învăţăturile cele nescrise pe care le primiseră prin Predanie (Tradiţie) de la el, scriindu-le: Fraţilor, vă laud pe voi că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat (I Cor. 11, 2). Oare cum este bine, să facem ca voi şi să ţinem numai învăţăturile scrise, sau să urmăm pe marele Apostol Pavel, care laudă pe cei ce ţin predaniile nescrise? Ba mai mult, noi vă dovedim că Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti au crezut şi au predicat multe din Sfânta Tradiţie pe care o moşteniseră din vechime şi care lucruri nu se găsesc scrise în Sfânta Scriptură. Voi vă lăudaţi că ţineţi numai cele scrise, însă apostolii propovăduiesc şi din cele nescrise în Sfânta Scriptură.
Sectarul: Unde se vede că apostolii ar fi predicat, afară de cele ce sunt scrise în Sfânta Scriptură?
Preotul: Iată câteva dovezi: Sfântul Apostol Iuda, în epistola sa cea sobornicească, printre altele zice: Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Certe-te pe tine Domnul» (1, 9). Ia caută dumneata în toată Sfânta Scriptură şi vezi dacă vei afla scrise aceste cuvinte. Dar şi mai jos, în aceeaşi sfântă epistolă, acelaşi apostol aminteşte de proorocia lui Enoh, zicând: Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul în zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de faptele păgânătăţii lor, întru care au făcut fărădelege şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşii, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui (Iuda 1, 14-15).
Dar nu numai Iuda Apostolul vorbeşte din Tradiţie, ci şi marele Pavel, în epistola a doua către Timotei, iată ce zice: După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Şi iarăşi, marele Apostol Pavel, adresându-se preoţilor din Efes, le zice: …ţineţi minte cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da, decât a lua (Fapte 20, 35).
Acum te întreb pe dumneata, care crezi numai cele scrise, de unde au luat aceşti doi apostoli – Iuda şi Pavel – cuvintele de mai sus, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu le vei afla scrise? Vezi cum apostolii au vorbit şi au folosit Sfânta Tradiţie şi cum greşiţi voi, hulind învăţătura cea nescrisă a Sfintei Tradiţii?
Sectarul: Totuşi, nu este cu putinţă ca Sfânta Tradiţie să se fi putut păstra până astăzi în întregime şi în toată curăţenia ei de la început şi de aceea noi avem garanţie mai mult în învăţăturile scrise din Sfânta Scriptură.
Preotul: Omule, nu fii surd la înţelegerea celor bune. Ai văzut în cele de mai sus că marele Apostol Pavel laudă pe creştinii din Corint pentru că au ţinut cu tărie predaniile cele nescrise, aşa cum le primiseră din gura lui. Ai auzit că apostolii înşişi au folosit în propovăduirea lor cuvinte direct din Sfânta Tradiţie, cum sunt cele cu proorocia lui Enoh şi celelalte. Ţi-am arătat încă şi prin ce mijloace s-a păstrat de-a lungul veacurilor Sfânta Tradiţie şi care sunt semnele care garantează nealterarea şi curăţenia ei, şi totuşi dumneata la toate ai rămas neînţelegător şi nesimţitor, spunându-mi că nu ai garanţie decât în cele scrise. Acest lucru mă face să-ţi spun: Deschide, omule, urechile tale cele de gând şi auzi pe acelaşi mare Apostol Pavel, care îndeamnă şi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic să fie foarte atenţi şi vigilenţi în păstrarea Sfintei Tradiţii, zicându-le: Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15). Iar în alt loc: Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema (Gal. 1, 8). Înţelege deci că anatema este tăiere de la trupul tainic al Bisericii lui Hristos şi pogorâre de viu în iad cu dracii, şi sub această înfricoşată osândă eşti tu şi toţi ereticii sectari, care asemenea ţie nu voiesc a crede învăţăturile cele propovăduite şi vestite de Apostoli prin viu grai.
Sectarul: Cum a putut a se păstra vreme de mii de ani, aceeaşi normă a Sfintei Tradiţii în Biserică, de vreme ce preoţii şi scriitorii voştri bisericeşti schimbă de la zi la zi adevărul Sfintei Scripturi şi predaniile apostolice, care la început au existat curate şi nealterate? După cum, dacă iei în mână o Biblie chiar de acum 50 de ani şi o pui alături cu cele de azi, nu mai seamănă nicidecum, tot aşa au făcut arhiereii şi preoţii voştri şi cu alte cărţi sfinte şi cu Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, vă lăudaţi că o ţineţi aşa cum aţi moştenit-o de la Apostoli.
Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce susţii dumneata. Biserica lui Hristos este ocrotită de Duhul Sfânt şi nu poate greşi (Matei 10, 17-20; Ioan 14, 16-26; 15, 26; 16, 12-14; I Tim. 3, 15 ş.a.), fiind condusă în chip nevăzut de Însuşi întemeietorul ei, Iisus Hristos, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20 ş.a). Dacă unii scriitori bisericeşti, fie arhierei, preoţi sau laici, au tradus Biblia din alte limbi sau au îndreptat vreun cuvânt învechit în felul lui de a se exprima în limba de azi a poporului nostru, apoi aceasta a fost o îndreptare şi corectare de exprimare, iar nu o schimbare de fond a textului biblic. Dacă ar învia astăzi un român de pe vremea lui Mircea cel Bătrân sau a Marelui Ştefan şi ai vrea să vorbeşti cu el, aproape că ţi-ar părea că este din altă naţie, căci nu se mai vorbeşte azi întocmai limba poporului nostru cu cea care se vorbea atunci. Tot astfel şi cărţile de pe atunci, trecând vremea, s-au corectat de scriitori după vorbirea de azi, dar nu s-a schimbat înţelesul lor scripturistic şi tainic.
Ţi-am spus mai înainte că temeiurile pe care se reazemă Sfânta Tradiţie şi prin care se asigură păstrarea curăţeniei ei originale şi transmiterea ei peste veacuri au fost: simbolurile vechi de credinţă, canoanele apostolice, definiţiile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice ş.a.
Aici mai adaug că în păstrarea neschimbată a Sfintei Tradiţii avem şi alte mărturii de mare importanţă, precum sunt: Practica veche a Bisericii, mărturiile bărbaţilor apostolici, printre care este şi Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul apostolilor († 107 d.Hr.), care îndemna pe credincioşii de pe vremea sa să se ferească de învăţăturile ereticilor şi să păzească curată numai Tradiţia apostolică. De asemenea Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, tot un Părinte Apostolic († 166 d.Hr.). Sfântul Irineu († 202 d.Hr.) mărturiseşte pentru tradiţie în scrierile sale.
Sfântul Vasile cel Mare († 379) mărturisea: „Dintre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, unele le avem din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit din Tradiţia Apostolilor, prin succesiunea în taină, nescrise, şi acelea au aceeaşi putere ca şi cele scrise” (Despre Sfântul Duh, c. 27).
Sfântul Egesip – ne mărturiseşte acelaşi istoric Eusebiu de Cezareea (Cartea a IV-a, c. 8, nr. 1) – s-a sârguit să adune la un loc toate tradiţiile apostolice şi a adunat mai multe din ele în cinci cărţi – din care Eusebiu citează –, care însă cu timpul s-au pierdut; Origen († 250 d.H.) zicea: „Să fie păstrată tradiţia apostolică în Biserică”. Sfântul Epifanie († 403 d.H.) zicea: „Trebuie păstrată tradiţia, pentru că nu este cu putinţă a afla toate în Sfânta Scriptură”; Sfinţii Apostoli au depus unele în scrisori, altele în Tradiţie…”.
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) scrie: „De aici (din II Tes. 2, 15) se vede că apostolii n-au predat toate prin scrisoare, ci multe fără scrisori, dar şi acestea nescrise sunt demne de crezare. Dacă este Tradiţia, atunci nu căuta nimic mai mult” (Omilia IV, nr. 2 la II Tesaloniceni). Sfântul Grigorie de Nyssa († 394) scria: „Avem Tradiţia ajunsă la noi de la părinţi, ca o moştenire prin succesiune de la apostoli, transmisă prin sfinţii ce au urmat” (Contra lui Evnomie, cartea a IV-a). Sfântul Clement Alexandrinul († 215 d.Hr.) „Aceia care explică Scriptura contra Tradiţiei bisericeşti, au stricat norma adevărului” (Strommata, lib 1, cap. 7). Tot aşa de hotărât în această privinţă scria şi Sfântul Ciprian († 258): „Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Tradiţiei dumnezeieşti, atunci se va curma rătăcirea omenească” (Epistola 74).
Să nu se uite că mărturiile de mai sus oglindesc în ele credinţa din vremea apostolilor şi imediat următoare până în secolul al IV-lea. Practica veche a Bisericii este, de asemenea, o importantă mărturie despre valoarea Sfintei Tradiţii şi despre preţuirea pe care a avut-o de la început până azi.
Aşadar trebuie ţinută cu mare sfinţenie Sfânta Tradiţie, deoarece în Sfânta Scriptură nu este cu putinţă a afla toate cele spre mântuire. Sfânta Scriptură ne învaţă multe să facem, dar nu ne arată cum. De exemplu, ne cere să ne botezăm, dar nu ne arată şi cum; să ne mărturisim, dar nu şi cum; să ne împărtăşim, dar nu şi cum; să ne cununăm, dar nu şi cum; să ne rugăm, dar nu şi cum, şi unde, şi când; să facem semnul Sfintei Cruci pe faţa noastră, după cea scrisă: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6), dar nu ne arată şi cum.
Dar cine ne-a învăţat pe noi, prin scriere, să ne închinăm spre răsărit? Care Scriptură ne arată graiurile chemării Sfântului Duh de la sfinţirea Preacuratelor Daruri sau la sfinţirea pâinii şi a paharului euharistic? Care învăţătură din Sfânta Scriptură ne arată să facem binecuvântarea apei botezului şi sfinţirea Hrismei (Sfântul şi Marele Mir)? Care Scriptură ne învaţă despre întreita afundare a celui ce se botează şi lepădările de satana de la Botez?
Rugăciunea de doxologie către Sfânta Treime (adică «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh»), din care Scriptură ne-a rămas nouă? Şi apoi acelaşi mare Sfânt Vasile, după ce ne arată acestea, zice că: „Dacă ne-am apuca noi a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare, am greşi la înseşi cele mai de frunte, păgubind Evanghelia. Aşadar, obiceiul ce îl ţine Biserica nescris, ca unul ce este de origine apostolică şi folosit de Sfinţii Părinţi ca Predanie rămasă de la ei în Biserica lui Hristos, are putere de lege”.
Aşadar trebuie reţinut că importanţa şi folosul Sfintei Tradiţii provine din raportul strâns ce există între ea şi Sfânta Scriptură, căci într-adevăr, ele stau într-un raport de strânsă legătură şi de întregire reciprocă, bazat pe faptul că amândouă cuprind în ele Sfânta Descoperire şi sunt pentru noi izvoarele acesteia. Prin urmare:
a) este cu neputinţă să se contrazică între ele;
b) este cu neputinţă să nu existe între ele raporturi de reciprocitate.
Sfânta Scriptură are numai în Sfânta Tradiţie mărturia cea mai sigură pentru canonul cărţilor ei şi pentru caracterul ei dogmatic (inspiraţia ei divină), iar Sfânta Tradiţie numai prin Sfânta Scriptură îşi poate dovedi curăţenia adevărurilor ei.

Capitolul 5

DESPRE

CULTUL SFINŢILOR ŞI AL ÎNGERILOR

(Sectarii nu admit cultul îngerilor şi al sfinţilor)

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă închinaţi la îngeri şi la sfinţi şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuirea voastră? Căci nu există decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos. Apostolul ne învaţă clar în aceasta privinţă: Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Cel ce S-a făcut om, Iisus Hristos (I Tim. 2, 5). Deci, nici îngerii, nici sfinţii, nimeni în afară de Hristos nu poate mijloci de la Dumnezeu mântuirea noastră.
Preotul: Ascultă, omule, noi nu ne închinăm la sfinţi şi la îngeri ca şi lui Dumnezeu.
Închinarea pe care o aducem noi sfinţilor şi îngerilor este numai o cinstire (venerare). Iar lui Dumnezeu ne închinăm şi îi slujim cu desăvârşită închinare, care se mai numeşte şi „latrie” sau „adorare”. Noi venerăm pe sfinţii lui Dumnezeu pentru că ei sunt prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu, după cum este scris: Voi prietenii Mei sunteţi, dacă faceţi cele ce vă poruncesc (Ioan 15, 14).
Iar despre Avraam citim de asemenea: Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacov 2, 23). Şi marele Apostol Pavel scrie efesenilor: Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19). Aşadar, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi casnici ai Lui îi cinstim (venerăm) pe sfinţi. Încă mai ştim că sfinţii sunt preaslăviţi de Dumnezeu în Ceruri (Luca 20, 36). Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2; Matei 19, 28; Evrei 12, 22–23). Sfinţii, încă pe pământ fiind, aveau darul proorociei (III Regi 14, 1–17; proorocia lui Elisei asupra lui Ghiezi, IV Regi 5, 25–27). Sfinţii, încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac. 20, 7); Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor ş.a.
Sectarul: Dar cum pot sfinţii şi îngerii să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie să aşteptăm mântuirea numai de la Hristos, Mântuitorul şi Mijlocitorul mântuirii noastre, după cum este scris: Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim (Fapte 4, 12)? Aşadar nu este nevoie să ne adresăm sfinţilor, când vrem să dobândim mântuirea.
Preotul: Dimpotrivă, acest lucru este prea de nevoie, căci sfinţii lui Dumnezeu au posibilitatea, în Cer, de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mântuirea acestora. Aceasta se arată luminat din cuvântul Apocalipsei, care zice: Şi când (Mielul) a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi năstrape de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc. 5, 8). Aşadar rugăciunile sfinţilor sunt duse la Dumnezeu, iar sfinţii nu se roagă numai pentru ei, ci şi pentru oameni, după cum am arătat mai sus că s-a rugat Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor şi după cum se ruga marele Apostol Pavel pentru creştinii din Filipi, către care scrie: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filip. 1, 3–4). Şi iarăşi: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre… (I Tes. 1, 2–3). Şi iarăşi: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa… (II Tes. 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeu… să vă dea vouă duhul înţelepciunii… (Ef. 1, 16–17). Şi iarăşi: Aceasta şi cerem în rugăciunile noastre: desăvârşirea voastră (II Cor. 13, 9). Iar lui Timotei îi scrie: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc – ca şi strămoşii mei – într-un cuget curat, că te pomenesc neîncetat zi şi noapte în rugăciunile mele (II Tim. 1, 3).
De asemenea, în Vechiul Testament este scris: Iov, robul Meu, se va ruga pentru voi, că de n-aş fi primit eu faţa lui şi de n-ar fi pentru el, v-aş fi pierdut pe voi, pentru că nu aţi grăit adevărat asupra robului meu, Iov (Iov 42, 8).
Deci iată, din cele de până aici se vede clar că sfinţii au posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu cele spre mântuirea noastră, precum şi faptul că ei şi în viaţă, cât şi după moarte, se roagă în cer pentru cei de pe pământ, mijlocind pentru ei cele spre folos, după cele scrise în Sfânta Scriptură: Acesta este iubitorul de fraţi, proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate (II Mac. 15, 12–14). Daniel prin vedenie se ruga lui Dumnezeu (Daniel 10, 11–21).
De asemenea, Dumnezeu trimite pe îngerii Săi spre ajutorul celor ce se roagă Lui (Fac. 24, 7); Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniel şi Îl scapă din gura leilor (Daniel 6, 23). Şi marele Apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El îi trimite spre ajutorul celor ce vor să moştenească mântuirea (Evrei 1, 14). Cine primeşte pe sfinţi, primeşte pe Hristos (Matei 10, 40–41).
Aşadar, din mărturiile scripturistice de mai sus, ţi-am arătat că sfinţii şi îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru noi, oamenii, prin rugăciunile lor, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), ca nişte iubiţi ai lui Dumnezeu (Daniel 10, 19) şi ca nişte casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19).
Sectarul: Voi, ortodocşii, prin închinarea şi slujirea la îngeri şi la sfinţi, umbriţi slava şi cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustră şi opreşte cu asprime pe coloseni, care făceau aşa, căci lăsând închinarea la Dumnezeu, se închinau şi slujeau îngerilor, scriindu-le: Nimeni să nu vă smulgă biruinţa, printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri…, în loc să se ţină strâns de capul (Hristos) de la care tot trupul – prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se –, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu (Col. 2, 18–19).
Preotul: Nici o umbrire sau micşorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea şi cinstirea slugilor Lui. Mai întâi, că una este închinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui Dumnezeu, cum mai sus am arătat, şi alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi îngerilor şi sfinţilor lui Dumnezeu, ca unor slugi şi prieteni iubiţi ai lui Dumnezeu. Însuşi Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinţii Lui, zicând: Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui (Ps. 150, 1).
Noi, când cerem ajutorul şi mijlocirea sfinţilor şi ale îngerilor în rugăciunile noastre, tot pe Dumnezeu Îl slăvim, deoarece şi sfinţii la rândul lor duc cererile şi rugăciunile noastre, împreună cu rugăciunile lor, la Dumnezeu (Fapte 9, 32–42; 20, 9–12, 36; 28, 3–9; Apoc. 5, 8). Însuşi Dumnezeu a proslăvit pe sfinţii Săi (Rom. 2, 10) şi i-a îmbrăcat pe ei cu slava Sa: Şi Eu, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi suntem una (Ioan 17, 22) şi le-a zis lor: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine (Luca 10, 16). Sau: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua, şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, plata dreptului va lua (Matei 10, 40–41).
Aceste mărturii dovedesc până unde ajunge hula şi rătăcirea tuturor celor care, lepădându-se de cinstirea sfinţilor şi a îngerilor – care sunt slugi iubite ale lui Dumnezeu –, nu-şi dau seama că, de fapt, ei se leapădă de Însuşi Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Vai de hula şi nebunia voastră.
Sectarul: Sfinţii, chiar dacă pot, nu vor să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Căci iată, Avraam n-a vrut să mijlocească la Dumnezeu pentru bogatul nemilostiv, deşi acesta îl rugase stăruitor (Luca 16, 24–31).
Preotul: N-a vrut, căci nu era cazul, deoarece păcatul bogatului nemilostiv era împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor, pentru că păcătuind mereu cu încredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi nepocăindu-se, a murit în această stare (Matei 12, 31–32).
Sectarul: Sfânta Scriptură ne arată că Sfinţii şi Îngerii resping închinarea faţă de ei, spre a nu fi ştirbită şi umbrită închinarea faţă de Dumnezeu căruia Singur I se cuvine cinste deosebită şi închinare. În Sfânta Scriptură ni se spune despre Apostolul Petru: Şi când a fost să intre Petru, Corneliu ieşindu-i înainte, a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi i-a zis: Scoală-te, că şi eu sunt om (Fapte 10, 25–26). Iar despre Pavel şi Varnava: Iar preotul lui Zeus, al cărui templu era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulţimile. Şi auzind Apostolii Pavel şi Varnava, şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime şi au strigat: O, bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi… (Fapte 14, 13–15).
Asemenea se întâmplă şi cu îngerii, cum este de pildă îngerul care i-a făcut Apostolului Ioan descoperirile din Apocalipsă: Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei (Apoc. 19, 10). Iar altă dată: Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci eu sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apoc. 22, 8–9). Deci atât sfinţii, cât şi îngerii refuză orice închinăciune ce li se aduce, ştiind că ea se cuvine numai lui Dumnezeu.
Preotul: În Faptele Apostolilor, (10, 25–26), Apostolul Petru respinge închinarea ce i-a adus-o Corneliu, sub cuvânt că el este om, deoarece Corneliu îl socotise că este mai mult ca om, adică zeu. Sutaşul roman era familiarizat cu noţiunea de zei, ca unul ce fusese păgân. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, el era foarte înclinat a-l socoti ca zeu, sau în cel mai rău caz ca pe un om superior celorlalţi oameni sau semizeu, căruia i se cuvenea nu venerare, ci adorare, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat să i se aducă.
În citatul din Faptele Apostolilor (14, 13–15), Pavel şi Varnava resping închinarea ce li s-a adus, pentru acelaşi motiv ca şi mai sus, căci erau socotiţi ca zei şi li s-a adus adorare, nu venerare. Contextul ne spune clar că locuitorii pământului din Listra, uimiţi de minunea vindecării ologului din naştere de către Pavel, în văzul tuturor au strigat: Zeii, luând asemănare omenească, s-au pogorât la noi. Şi ziceau de Varnava că este Zeus, iar de Pavel că este Hermes, de vreme ce era «purtătorul cuvântului» (Fapte 14, 8–12). Astfel, este lesne de înţeles refuzul apostolilor de a fi adoraţi ca nişte zei, de vreme ce ei tocmai împotriva zeilor predicau întoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte 14, 15–17). Şi vorbind acestea, de abia au domolit mulţimile ca să nu le aducă jertfe (Fapte 14, 18), se spune în continuare.
În al treilea citat (Apoc. 19, 10), îngerul descoperitor al vedeniilor apocaliptice respinge închinarea ce i-a adus-o Apostolul şi Evanghelistul Ioan. Respingerea este motivată: Sunt împreună-slujitor cu tine…, adică sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu, cum eşti şi tu, deci suntem în raporturi de egalitate şi nu se cuvine să primesc de la tine închinare, mai cu seamă că şi tu eşti aici, nu în trup, ci în «duh» (Apoc. 1, 10), adică în stare îngerească; şi în plus, şi tu ca mine eşti în «duhul proorociei», care constă în a mărturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat în cuvintele: «Lui Dumnezeu te închină». Dumnezeu era de faţă şi îngerul descoperitor I-ar fi adus o jignire dacă ar fi primit pentru sine, chiar în faţa lui Dumnezeu, închinare de la Ioan.
Chiar şi între oameni este jignitor a respecta prea mult pe un înalt slujitor al unui conducător de ţară, când acel conducător este de faţa. Totdeauna, toată atenţia şi toată cinstea se îndreaptă către cel ce este mai marele tuturor, atunci când el este prezent. Dar aceasta nu înseamnă că cei din jurul lui nu ar fi şi oameni de cinste.
În citatul din urmă (Apoc. 22, 8–9), de asemenea, îngerul exprimă chiar mai limpede decât în citatul dintâi, egalitatea sa cu Apostolul Ioan şi necuviinţa ce ar face-o primindu-i închinarea.
Astfel, în toate citatele de mai sus, invocate de sectari, în motivarea învăţăturilor lor greşite, refuzul sfinţilor şi al îngerilor de a li se aduce închinare, îşi are explicaţie proprie şi particulară: Apostolii Petru, Pavel şi Varnava au refuzat a li se aduce adorarea ca unor zei, iar nu cinstirea sau venerarea pe care sfinţii o primesc. Iar îngerul descoperitor a respins închinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca împreună-slujitor al lui Dumnezeu.
Însă în ce priveşte cinstirea şi venerarea pe care oamenii o aduc sfinţilor şi îngerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de ei, după cum se poate vedea, în diferite locuri ale dumnezeieştii Scripturi. Un prim exemplu se poate vedea atunci când al treilea căpitan trimis de împăratul Ohozia, cu cei cincizeci de oameni ai lui, a îngenunchiat înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui şi a grăit către el şi a zis: Omule al lui Dumnezeu, caută cu ochi milostivi la sufletul meu şi la sufletele robilor tăi, acestor cincizeci (IV Regi 1, 13). Şi iarăşi: …feciorii proorocilor cei din Ierihon… au venit înaintea lui Elisei şi s-au închinat lui până la pământ (IV Regi 2, 15). Şi iarăşi: Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut pe faţa sa şi s-a închinat lui Daniel (Daniel 2, 46). Şi iarăşi, vedem că Valaam plecându-se cu faţa sa, s-a închinat… îngerului Domnului (Num. 22, 31).
Iarăşi vedem că îngerul Domnului a primit închinare de la Isus al lui Navi, care a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat (Iosua 5, 14–15). Îngerii au primit închinare de la Lot (Fac. 19, 1). Îngerul Domnului a primit închinare de la Manoe şi femeia lui, care i s-a închinat lui până la pământ, iar îngerul Domnului s-a înălţat cu para focului de pe jertfelnic (Jud. 13, 18–21). Îngerul Domnului a primit închinare de la David şi de la bătrânii poporului (I Paral. 21, 16–18). Îngerul Domnului a primit închinare de la Daniel proorocul (Daniel 8, 18; 10, 9–15).
Iată că în cele de până aici ţi-am răspuns la cele ce ai afirmat dumneata, că îngerii şi sfinţii lui Dumnezeu nu voiesc a primi închinare de la oameni. Citeşte cu atenţie locurile indicate din Sfânta Scriptură şi vei înţelege destul de clar că nu ai dreptate în cele ce susţii, şi că atât sfinţii lui Dumnezeu, cât şi îngerii Lui, primesc cinstire şi venerare de la oameni, fără ca această venerare a lor să aducă vreo mâhnire lui Dumnezeu. Căci cum s-ar supăra Dumnezeu, când vede pe prietenii Lui cei iubiţi şi pe casnicii Săi că se slăvesc în numele Lui, când El Însuşi i-a proslăvit pe ei (Rom. 2, 10) şi i-a înzestrat cu puteri minunate şi cu daruri deosebite?
Sectarul: Care sunt aceste daruri şi puteri deosebite cu care Dumnezeu a înzestrat pe sfinţii Săi?
Preotul: Mai întâi de toate sunt puterile date lor de a face minuni, după cum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36) şi iarăşi: Sfinţilor care sunt pe pământul Său, minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânşii (Ps. 15, 3).
Oare nu prin mâna proorocului Său, Moise, a bătut Dumnezeu Egiptul (Ieş. 7, 10–12), a prefăcut apa în sânge (7, 20–21), a adus broaşte (8, 6), tăuni (8, 24), ciuma vitelor (9, 3), băşici usturătoare, grindină şi foc (9, 8, 18, 33), lăcuste (10, 4–6), întuneric (10, 21), moartea primilor născuţi (12, 29– 30), i-a trecut pe evrei prin Marea Roşie (14, 15–16), l-a pierdut pe faraon şi pe ostaşii lui (14, 27)? Apoi, învingerea lui Amalic (Ieş. 17), îndulcirea apei la Mera (Ieş. 15), scoaterea apei din piatră la Horeb (Ieş. 17, 6), înghiţirea lui Core şi Datan în pământ (Num. 16, 28, 33), vindecarea prin şarpele de aramă (Num. 21), izvorârea apei din piatră la Cadeş (Num. 20).
Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Iosua, 3, 11–17), căderea zidurilor Ierihonului (Iosua 6, 6–20); prin Ghedeon: nimicirea madianiţilor (Jud. 7, 16–23); prin Samson: leul sfâşiat (Jud. 14), filistenii ucişi, porţile Gazei luate şi dărâmarea templului lui Dagon (Jud. 16, 28–31); prin Samuel: tunet şi ploaie peste seceriş (I Regi 12, 16–18); prin Ilie Proorocul: seceta cea mare (III Regi 17, 1), făina şi untuldelemn al văduvei (III Regi 17, 14); învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 17–23), foc din cer peste jertfe (III Regi 18, 36–38); deschiderea cerului şi ploaie mare (III Regi 18, 41–42). Se mai arată: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV Regi 1, 16); despărţirea apelor Iordanului cu cojocul (IV Regi 2, 8); prin Elisei: despărţirea apelor Iordanului (IV Regi 2, 14), curăţirea apelor Ierihonului (IV Regi 2, 19–23), copiii din Betel sfâşiaţi de urşi (IV Regi 2, 23–24), învierea fiului şunamitencei (IV Regi 4, 32–35), vindecarea lui Neeman (IV Regi 5, 10–14), Ghiezi lovit cu lepră (IV Regi 5, 27), omul înviat prin oasele lui Elisei (IV Regi 13, 21), iar prin Isaia, vindecarea lui Iezechia (IV Regi 20, 1–7).
Cei doisprezece sfinţi apostoli: diferite vindecări (Matei 10, 1; Marcu 3, 14–15; 6, 7, 13; Luca 9, 1–2, 6). Cei şaptezeci de ucenici: diferite minuni (Luca 10, 9, 17). Apoi, alte nenumărate minuni ale apostolilor (Marcu 16, 20; Fapte 2, 43; 5, 12, 16); vindecarea ologului (Fapte 3, 2–8), moartea lui Anania şi a Safirei (Fapte 5, 1–10), vindecări de bolnavi (Fapte 5, 15–16), vindecarea slăbănogului Enea (Fapte 9, 34), învierea Tavitei (Fapte 9, 36–41), minuni mari (Fapte 8, 7, 13), redarea vederii lui Saul (Fapte 9, 17–18; 22, 11–13), orbirea lui Elimas (Fapte 13, 11), învierea lui Eutih (Fapte 20, 9–12), vindecarea tatălui lui Publius (Fapte 28, 8 ) şi alte nenumărate minuni şi puteri pe care nu este nici vreme, nici loc a le pomeni.
Iată dar, omule, cu ce puteri şi cu ce daruri a împodobit Dumnezeu pe sfinţii Săi, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Pentru aceasta, voi încheia cuvântul despre minunile sfinţilor lui Dumnezeu cu ce zice Duhul Sfânt: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36).
Iar dacă venerăm şi pe îngerii lui Dumnezeu întocmai ca pe sfinţi, apoi trebuie arătat că multe şi preaslăvite minuni a făcut Dumnezeu în lume prin mijlocirea sfinţilor Săi îngeri, ca de pildă: îngerul Domnului a condus pe israeliţi din Egipt (Ieş. 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num. 20, 16); nimicirea Sodomei şi a Gomorei, de asemenea, s-a făcut prin îngeri (Fac. 19, 13); molima în Ierusalim (II Regi 24, 15–17; I Paral. 21, 14–16); nimicirea oştirii asiriene (IV Regi 19, 35; II Paral. 32, 21; Isaia 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte 12, 23); vestirea zămislirii lui Iisus Hristos (Matei 1, 20–21; Luca 1, 31); vestirea naşterii lui Hristos (Luca 2, 10); Învierea Domnului (Matei 28, 5–7); Înălţarea, şi tot prin ei se va face vestirea celei de a doua veniri a Domnului (Fapte 1, 11); zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13–36); îngerii slujeau lui Iisus Hristos (Matei 4, 11; Marcu 1, 13); ei au vestit păstorilor Naşterea Domnului (Luca 2, 9); ei au vestit sfintelor mironosiţe Învierea Domnului (Matei 28, 1–7); ei vor despărţi pe cei drepţi de cei nedrepţi în ziua Judecăţii celei de apoi (Matei 13, 39–42; 24, 31) şi încă nenumărate minuni şi puteri ale lui Dumnezeu s-au făcut prin sfinţii Lui îngeri, şi se fac şi se vor face până la sfârşitul veacurilor.
Aceste binefaceri ale lui Dumnezeu făcute de El prin sfinţii Săi îngeri ne obligă să-i cinstim, ca pe cei ce slujesc cu milă şi cu blândeţe la mântuirea noastră (II Petru 2, 11; Iuda 1, 9; Ps. 67, 17; 90, 11; 102, 21 ş.a.).
Sectarul: Dar pentru care pricină Dumnezeu primeşte pe sfinţi şi pe îngeri să se roage şi să mijlocească pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni?
Preotul: Dumnezeu primeşte rugăciunile şi mijlocirile care se fac către El, prin sfinţi şi prin îngeri, fiindcă El voieşte a-i slăvi pe ei, precum şi ei Îl slăvesc în cer şi pe pământ. Fiindcă sfinţii au suferit pentru slava lui Dumnezeu, au primit de la El nu numai slava, ci şi darul de a face minuni mari, chiar mai mari decât a făcut El când era pe pământ, împlinindu-se astfel cuvântul Mântuitorului care a zis : Cel ce crede în Mine, va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face… (Ioan 14, 12). Noi ne închinăm sfinţilor lui Dumnezeu, nu ca unora care ar fi prin fire dumnezei, ci ca unor slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobândit de la El deplină încredere, încât orice vor cere primesc de la El, ca unii ce I-au păzit poruncile (I Ioan 3, 21—22).
Noi venerăm (cinstim) pe sfinţii lui Dumnezeu fiindcă Însuşi Împăratul Dumnezeu Se simte cinstit văzând că sluga lui iubită este cinstită nu numai ca o slugă, ci şi ca prieten al lui Dumnezeu (Ps. 138, 17; Ioan 15, 14). Noi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru Mijlocitor şi că El S-a dat pre Sine preţ de răscumpărare pentru toţi şi cu Sângele Său a făcut împăcarea omului cu Dumnezeu, că El este îngrijitorul, mângâietorul şi curăţitorul păcatelor noastre. Dar mărturisim, de asemenea, că sfinţii intervin pentru noi în rugăciuni şi cereri şi, din iubire pentru ei, Mântuitorul ne comunică şi prin ei ceea ce are în Sine pe seama noastră. Înaintea tuturor ne comunică prin Prea Sfânta Sa Maică, ascultându-i cuvântul cu care se roagă pentru noi.
Tot astfel zicem şi despre sfinţii îngeri şi păzitorii noştri; despre apostoli, prooroci, martiri, ierarhi, drepţi şi despre toţi aceia care au preamărit pe Dumnezeu şi care Îi sunt slugi credincioase. Cu ei împreună numărăm pe arhierei, pe preoţi, ca pe unii ce stau la dumnezeieştile altare, precum şi pe bărbaţii drepţi, distinşi prin virtuţi. Domnului Îi place să ne rugăm unii pentru alţii, că mult poate rugăciunea dreptului (Iacov 5, 16). Că Dumnezeu ascultă mai mult pe cei sfinţi, decât pe cei ce rămân în păcate, aceasta o aflăm din Sfintele Scripturi (Ioan 9, 31).
Mărturisim că sfinţii sunt ajutători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu nu numai aici, în timpul petrecerii cu noi, ci încă mult mai mult după moarte, când ei, după îndepărtarea «oglinzii» (de care pomeneşte sfântul apostol), contemplă curat Sfânta Treime şi nemărginita Ei lumină. Căci nu ne îndoim nici de sfinţii profeţi care, în trup muritor fiind, au văzut lucrurile cele cereşti, prin care se prevesteau cele viitoare.
Sectarul: Dar se spune în Sfânta Scriptură că Dumnezeu îi ascultă pe sfinţi când aceştia se roagă pentru noi?
Preotul: Am arătat că sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu cu cinste (Rom. 2, 10), că vor judeca lumea (I Cor. 6, 3), că sunt iubiţi de Dumnezeu (Daniel 10, 19). Iar cum că sfinţii sunt ascultaţi de Dumnezeu când se roagă pentru noi, caută în Dumnezeiasca Scriptură la citatele pe care ţi le însemnez aici: Fac. 27, 7; Iov 42, 8–10; I Regi 7, 9; Ier. 15, 15–21; Iacov 5, 13, 15; Apoc. 8, 3–5; Fac. 20, 7; II Tim. 1, 3; Daniel 10, 12. De asemenea caută despre mijlocirea îngerilor pentru noi la: Fac. 24, 7; Daniel 3, 19–25; Evrei 1, 14; Num. 20, 16; Fac. 19, 12; II Regi 24, 16–17; I Paral. 21, 14–16. Dar vei găsi şi încă alte multe mărturii în această privinţă în Sfânta Scriptură, care confirmă cele de mai sus. Nu rămâne la îndoială în această privinţă, ca să nu te osândeşti şi tu ca cei ce stau împotriva adevărului învederat şi dovedit.

Capitolul 6

DESPRE

PREACINSTIREA SFINTEI FECIOARE MARIA

(Sectarii nu admit nici preacinstirea Maicii Domnului)

Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocşii, o cinstiţi atât de mult şi vă închinaţi la ea ca la Dumnezeu?
Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria şi Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult ca pe toţi sfinţii şi îngerii, dar totuşi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numeşte preacinstire (supravenerare), şi ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, asemenea celorlalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii». Ea este mai presus decât sfinţii şi îngerii, deoarece şi îngerii şi oamenii i se închină. Astfel i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28–29), şi în acelaşi chip i s-a închinat ei şi Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40–43). Însăşi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceşte că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic… (Luca 1, 48–49), adică cinstirea ei este voită Dumnezeu.
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici Însuşi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Şi cineva i-a zis: Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească. Iar El, răspunzând, i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Căci oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă (Matei 12, 47–50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importanţă. În faţa Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupească n-au nici un preţ şi nici o precădere faţă de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi aceştia.
Preotul: Aici este vorba de altceva şi anume că, în afară de înrudirea trupească, mai există şi o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare şi mai importantă, înrudirea sufletească ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Această înrudire însă nu desfiinţează şi nu micşorează pe cea trupească. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească şi-o poate câştiga oricine, împlinind voia Tatălui. Înrudire înseamnă nu numai o legătură de sânge, trupească, ci şi o legătură de dragoste şi de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteşte înrudit cu Dumnezeu, deoarece Îi este cu totul ataşat lui Dumnezeu.
Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza totuşi orice credincios. Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa Maicii Sale*. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta şi o iubea şi era supus faţă de ea (Luca 2, 51) şi oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător faţă de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3–10).
Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar şi când era răstignit pe cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toţi ucenicii Săi – lui Ioan Evanghelistul –, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Maicii Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată mama ta! Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o sub îngrijirea sa» (Ioan 19, 26–27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferinţelor Sale de pe cruce, nu a neglijat purtarea de grijă faţă de Maica Sa, care L-a născut şi L-a crescut? Şi cum oare ar fi putut să dispreţuiască pe Mama Sa, când Însuşi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (Deut. 5, 16)?
Sectarul: Dar de ce voi numiţi pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce Însuşi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci aşa se adevereşte din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, stând alături, a zis Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot aşa o numeşte, dispreţuitor, şi la nunta din Cana Galileii: Zis-a ei Iisus: Ce este Mie şi ţie, femeie? (Ioan 2, 4). În acest caz, nici nu o putem socoti mai mult şi nu îi putem aduce un cult deosebit.
Preotul: În citatul prim, nicidecum nu este vorba de dispreţ, ci, dimpotrivă, se vede cum s-a îngrijit de soarta ei, încredinţând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, ştiind că El nu va mai fi printre cei vii, pentru ca să o îngrijească în la bătrâneţile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire şi respect faţă de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea faţă de ea, ca mamă.
Iar dacă o numeşte «femeie», nicidecum în înţeles de femeie căsătorită sau în semn de dispreţ, ci numai în înţeles de gen. Căci tot aşa s-au adresat şi cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12–13). Iar cei doi bărbaţi, care s-au arătat la Înălţarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bărbaţi galileeni, ce staţi privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbaţi n-au adresat dispreţuitor cuvintele «femeie» sau «bărbaţi», ci dimpotrivă, în chip mângâietor.
Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară şi pururea fecioară, aşa cum o numiţi voi, ortodocşii, pe ea?
Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret şi i-a binevestit ei că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea a numit-o: plină de har… şi …binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul Care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29–35).
Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plină de har şi binecuvântată între femei şi că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt şi că a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Ai mai auzit că, deşi era fecioară neştiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis «binecuvântată eşti tu între fecioare», ci între femei. Prin aceasta nearătând dispreţ faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea «plină de dar», ci descoperind o veche taină: zdrobirea capului şarpelui prin femeie (Fac. 3, 15) şi că ea va fi acea tainică şi duhovnicească Evă care va naşte pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viaţa în lume?
Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că Hristos S-a numit sămânţă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sămânţă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt şi din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.
Aşadar, câtă nebunie şi rătăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate. Pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu şi este binecuvântată între femei (Luca 1, 28).
Vor vedea aceşti hulitori şi stricaţi la minte şi la înţelegere sectari în ziua cea mare a judecăţii celei de apoi, când această Împărăteasă şi Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare şi negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 11, 20–21). Şi ce zici tu, o, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată eşti tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, aşa cum o numiţi voi cu hulă şi nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că «nu ştiu de bărbat» (adică este fecioară)?
Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21–22) şi a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea «femeie» – oare şi atunci Eva era femeie căsătorită, fiindcă o numise Adam «femeie»? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Aşadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu, fecioară, iar Însuşi Dumnezeu şi Adam pe această fecioară, Eva, o numesc «femeie» (Fac. 2, 22–23). Apoi nu o numeşte şi pe Maria «femeie», în înţeles că era femeie căsătorită, cum rău şi nebuneşte înţelegeţi voi, sectarii, cuvântul «femeie»?
Ci atât Dumnezeu, cât şi Adam au zis Evei «femeie» – atunci când ea era fecioară –, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, şi prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Dar nicidecum nu se înţelege că Dumnezeu şi Adam, pe cea luată din coasta lui Adam – şi care atunci era fecioară – au numit-o femeie în înţeles de femeie măritată (căsătorită), aşa cum voi rătăcit şi rău înţelegeţi cuvântul femeie din Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis «femeie», tot astfel „Eva” cea tainică şi duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numeşte pe ea «femeie», arătând prin aceasta genul ei feminin.
Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara şi rămânând fecioară, precum şi la început a născut Adam femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Aşa binevoind Dumnezeu ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi, prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă şi bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă şi din moarte. Căci precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).
Deci ia aminte, omule rătăcit – tu şi cei asemenea ţie –, că Sfânta Scriptură nu numeşte pe Maica Domnului «femeie» (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău şi sucit înţelegeţi voi, ci, prin cuvântul «femeie», Sfânta Scriptură arata numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria şi totodată arată în chip umbros şi tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea neamului omenesc.
La cele de mai sus trebuie adăugat şi:
1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost şi este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curăţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei – ca nici o altă cinstire a vreunui om –, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinţi, aşa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).
Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinţi, o preacinstire, ea fiind împărăteasa şi cununa tuturor sfinţilor. Iar cum că şi după naştere a rămas fecioară, citeşte şi vezi cele proorocite despre ea de Proorocul Iezechiel (44, 1–3).
Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, şi nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut şi alţi copii, care sunt numiţi de Sfânta Scriptură «fraţi şi surori» ai lui Iisus, iar Iisus este numit «întâiul născut» (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior şi alţi fii. Şi într-adevăr Biblia ne vorbeşte de nişte «fraţi» ai Domnului şi, de asemenea, despre «surorile» Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriţi de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55–56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului «Pururea Fecioară» şi venerând-o ca atare?
Preotul: În citatul prim, expresia «întâiul născut» nu înseamnă numaidecât că trebuie să presupunem şi existenţa altora născuţi ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde «întâiul născut» se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea şi alţi fraţi sau nu (Ieş. 13, 2) şi unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat şi în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de faţă «întâiul născut» înseamnă «unul născut» în sens de «unicul născut».
Alt înţeles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut şi alţi fraţi naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său. În citatul al doilea, într-adevăr este vorba de «fraţi» şi de «surori» ale Domnului. «Fraţii» sunt chiar amintiţi cu numele şi sunt în număr de patru, iar «surorile» (la plural) trebuie să fi fost cel puţin două. În Sfânta Scriptură sunt amintiţi de mai multe ori (vezi Matei 12, 47–50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi fraţi naturali ai lui Iisus Hristos şi fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:
1. După o veche şi unanimă tradiţie, Maria, mama lui Iisus a rămas după naştere fecioară, aşa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului Iezechiel (44, 1-3).
2. Mama acestor aşa-zişi «fraţi» ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură «Maria» sau «cealaltă Marie» (adică deosebită de Maria, Maica Domnului, şi de Maria Magdalena) sau «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa», fiind amintită chiar alături de Maica Domnului şi în apropierea ei.
Iată textele biblice lămuritoare: Şi erau acolo multe femei, privind de departe… între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55–56). Iacov şi Iosi sunt doi din cei patru «fraţi» ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor aşadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: Târziu, sâmbătă noaptea…, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăşi este vorba de «cealaltă Marie», care nu poate fi alta decât mama «fraţilor» Domnului şi despre care a fost vorba şi în textul precedent. În chip asemănător scriu şi ceilalţi evanghelişti: Şi erau şi femei care priveau de departe, între ele Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 40, 47).
Acelaşi evanghelist scrie apoi: După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme ca să vină să ungă trupul lui Iisus (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Şi, în sfârşit, altul: Şi stăteau lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora (verişoara) mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25).
În toate textele de mai sus este vorba de aceleaşi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor şi ale Învierii Domnului. Toate sunt pomenite cu numele, numai «Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi» (doi din «fraţii» Domnului – Matei 13, 55) este numită în ambele locuri «Maria, mama lui Iacov», apoi alteori «mama lui Iosi», sau «cealaltă Marie», iar în alte locuri, «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa». Dar după adevăr este vorba de aceeaşi persoană, căci totdeauna este numită «Maria». Deci «fraţii Domnului», având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria şi fraţi naturali ai lui Iisus.
3. «Fraţii Domnului» nici ei înşişi nu se numesc «fraţi», ci «robi» şi «slujitori ai lui Iisus», anume după toată probabilitatea – căci certitudine deplină nu există – doi dintre ei, Iacov şi Iuda, sunt autorii celor două epistole soborniceşti, numite «a lui Iacov» şi respectiv «a lui Iuda». Or, acolo ei se numesc «rob» (Iacov 1, 1) şi «slujitor» (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu «fraţi».
4. Dacă ar fi fost fraţi naturali ai Săi, Hristos i-ar fi făcut apostoli, ori ei n-au fost apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre «fraţii Domnului», anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli care poartă acest nume (Iacov fiind numit la fel cu «fratele Domnului» cel mic – în toate listele apostolilor, iar Iuda «fratele Domnului» ar fi fost Iuda Tadeul); totuşi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc «apostoli», după cum nu se numesc nici «fraţi ai Domnului»; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, «fratele Domnului», se ştie numai că a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului şi că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în faţa credincioşilor, cât şi în faţa apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem şti nimic.
5. Hristos ar fi încredinţat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.
6. Deci «fraţii Domnului» nu pot fi nici măcar fraţi vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:
a) Nicăieri nu se spune şi nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit şi înainte şi că ar fi devenit văduv prin divorţ. Ştim din Tradiţie doar atât, că era «drept».
b) Mama «fraţilor Domnului», după cum s-a văzut mai sus, trăia şi era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus – pentru motive lesne de înţeles – dacă ea ar fi fost cândva soţia lui Iosif, acum divorţată.
7. Ţinând seama de faptul că peste tot, în Orient, dar în special la iudei, cuvântul «frate» se întrebuinţa şi în înţeles mai larg, de «văr» sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facerea (13, 8), unde Avraam îl numeşte pe Lot «frate», deşi îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că şi «fraţii Domnului» au fost – probabil – veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că deşi mama lor este numită «soră» a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta acelaşi nume cu Maria, ceea ce numai foarte rar se obişnuia în vechime, ca două surori sau doi fraţi să poarte acelaşi nume. Ci cuvântul «soră» trebuie să aibă aici, de asemenea, înţelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiţi «fraţii Domnului», ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.
Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară şi nu a mai avut alţi copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se înţelege că apoi ea ar fi putut avea şi alţi copii.
Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luaţi aminte şi înţelegeţi că, în Sfânta Scriptură, expresia până când înseamnă veşnicie.
Căci zice Domnul: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta înseamnă că se va despărţi de noi după sfârşitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Şi astfel (după obşteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?
Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va şedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăţi cu El peste toate veacurile, ştiind bine că împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 35)?
Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, şi zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?
Iarăşi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui Saul (soţia lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai născut fii după ce a murit, pentru că se zice «până când»?
Aşadar deschide ochii minţii asupra acestor trei mărturii, alese din multe altele ale Sfintei Scripturi, şi înţelege că cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă veşnic şi, după cum Mântuitorul Hristos veşnic va fi cu apostolii Săi şi cu toţi cei ce împlinesc poruncile Lui, după cum El veşnic va sta de-a dreapta Tatălui împărăţind în împărăţia Sa cea fără de sfârşit, după cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui Noe şi după cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut fii după ziua în care a murit, tot astfel Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu, veşnic (în veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioară înainte de naştere, a rămas fecioară în naştere şi pururea, Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, Împărăteasa îngerilor şi a oamenilor.
La acestea să mai adăugăm şi observaţia că expresia «până când» nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivă, este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat. De aceea, unele ediţii ale Noului Testament folosesc şi traducerea: fără să o fi cunoscut pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul Născut…, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, aşa cum am arătat mai sus.
Sectarul: În Sfânta Scriptură ni se spune, în mai multe locuri, că noi creştinii nu avem decât un singur mijlocitor al mântuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocşii, vă adresaţi Maicii Domnului, zicând: «N-avem alt ajutor afară de tine»; şi ziceţi: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi», ceea ce este o mare greşeală, că puneţi pe Maica Domnu-lui ca şi pe Mântuitorul, mijlocitoare a mântuirii voastre.
Preotul: În această privinţă ţi-am dat lămuriri pe larg, când am vorbit despre cultul sfinţilor. Iar în ce priveşte adresarea noastră către Maica Domnului în acest chip: «Nu avem alt ajutor în afară de tine», prin aceasta noi nu tăgăduim unicitatea lui Hristos ca mijlocitor al mântuirii noastre obiective, dar nu neglijăm nici folosul oricărui alt ajutor în legătură cu mântuirea noastră subiectivă (a se vedea cap. 15 al acestei cărţi).
Înţelesul acestei adresări este următorul: „Tu ne poţi da cel mai mare ajutor la mântuirea noastră subiectivă; un alt ajutor mai mare nu găsim la nici un alt sfânt”. Sau: „Nu avem pe altcineva care să ne poată ajuta atât de mult cât ne poţi ajuta Tu, ca Maică a Mântuitorului nostru”. Iar cuvintele de rugăciune adresate ei: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi» înseamnă: «Înduplecă pe Fiul Tău să ne mântuiască!», sau «Izbăveşte-ne pe noi». În limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărţile Noului Testament, ca şi cărţile de cult ortodox, verbul «a mântui» înseamnă şi a izbăvi de rău, de necaz, de ispită, de strâmtorare.
Deci: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi» înseamnă: «ajută-ne cu rugăciunile Tale să ne izbăvim de rele, de necaz, de lucrările diavolului, de patimi». Aşadar, prin «mântuieşte-ne pe noi» nu înţelegem «iartă-ne păcatele», ci «roagă-te Fiului Tău pentru mântuirea noastră». Cu neputinţă este ca preacinstirea Maicii Domnului să supere pe Fiul ei, Căruia prin aceasta nu-I scădem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotrivă, toată preacinstirea Maicii Domnului trece de partea Fiului său, Care a ales-o şi a sfinţit-o pe ea spre a-I fi Lui Maică.
Deci ia aminte, omule încurcat la înţelegere şi rătăcit de la adevăr cele ce am a-ţi spune. În cele de până aici ţi-am arătat, cu mărturii din Sfânta Scriptură, cinstea, slava şi darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici şi ai auzit că Dumnezeu, încă îndată după căderea lui Adam şi a Evei, a prevestit că Maica Domnului va fi acea «femeie-fecioară» care va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a proorocit că va fi acea fecioară care va naşte pe Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrării în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Ier. 31, 21–23); ei i s-a închinat arhanghelul Gavriil şi a numit-o pe ea «plină de dar» şi «binecuvântată între femei» (Luca 1, 28); ei i s-a închinat Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul, numind-o «cea binecuvântată între femei» şi «Maica Domnului meu» (Luca 1, 40–43); fericit este pântecele şi sânul ei, că a purtat şi a alăptat pe Mântuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27–28); Mântuitorul, ca fiu al ei, o asculta şi-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugămintea ei (Ioan 2, 3–10); Mântuitorul S-a îngrijit de soarta ei chiar şi atunci când El suferea înfricoşate chinuri pe Cruce, încredinţând-o spre purtare de grijă celui mai iubit dintre toţi apostolii Săi (Ioan 19, 26–27); ea însăşi, prin Duhul Sfânt, a proorocit că toate neamurile o vor ferici şi-i vor aduce cult pentru mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48–49); însuşi numele ei înseamnă «Doamnă, Stăpână» în limba ebraică.
Această Doamnă şi Împărăteasă-Fecioară va sta de-a dreapta tronului Fiului său în ziua Judecăţii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35); fiind umbrită de puterea Celui Preaînalt (Luca 1, 35) şi rămânând fecioară şi după naştere (Iez. 44, 1–3); ea este «mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii» (Axionul); nemaiavând şi alţi fii în afară de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 20, 12–13; Fapte 1, 11). Mama a celor zişi «fraţi şi surori ai Domnului» nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55–56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 ş.a.) şi fraţii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu fraţi naturali ai Lui, căci în vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau fraţi (Fac. 13, 8). Mama fraţilor Domnului, Maria lui Cleopa, se numeşte soră cu Maica Domnului, tot în acest sens de rudenie apropiată (Ioan 19, 25 ş.a.).
Aşadar, după ce ai văzut mărturiile Sfintei Scripturi despre aceste adevăruri privitoare la Maica Domnului, dacă ai avea mintea ta curăţită de întunericul ereziei şi de păcate, ai putea înţelege prealuminat, pentru care pricină noi, creştinii ortodocşi din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, aducem preacinstire Preasfintei Fecioare Maria; rugându-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare către Fiul său şi Dumnezeul nostru, spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugăciuni, pe care le face pururea către Dumnezeu pentru tot neamul omenesc şi mai ales pentru toţi cei binecredincioşi.
Dar fiindcă ochii minţii voastre, a sectarilor, de mult i-a închis satana ca să nu vadă lumina adevărului şi v-aţi făcut asemenea păsărilor şi corbilor de noapte, care la întuneric văd, iar la lumină orbesc, aşa şi voi, având întunecate minţile voastre de duhurile înşelăciunii, întunericul îl socotiţi lumină, iar lumina întuneric. Iar pentru că adevărul acesta este, ascultă ce-ţi zic: De ce nu cinstiţi voi, sectarilor, pe Maica Domnului, când însăşi dumnezeiasca Scriptură vă arată că şi Arhanghelul Gavriil a cinstit-o pe ea cu închinăciune (Luca 1, 29)?
De ce n-o cinstiţi voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica Împăratului Slavei, cea mai desfătată decât cerurile, căci ea pe Dumnezeu – a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul – L-a purtat în pântece? (II Paral. 2, 6). Pentru care pricină voi, sectarilor, nu cinstiţi pe Maica Domnului care, după mărturia Sfintei Scripturi şi a arhanghelului binevestitor, este «plină de dar» (Luca 1, 28)?
Pentru care pricină voi, rătăciţilor cu mintea, socotiţi pe Maica Domnului ca pe o femeie de rând, pe aceea care a aflat «har de la Dumnezeu» şi care este «binecuvântată între femei» (Luca 1, 28–30)? Pentru care pricină voi, sectarilor, sunteţi atât de împietriţi şi orbi la înţelegere şi nu cinstiţi pe Maica Domnului, pe care prin Sfântul Duh a mărturisit-o Elisabeta că este Maica Domnului şi binecuvântată între femei (Luca 1, 40–43)? Dacă voi ziceţi că credeţi cele scrise în Sfânta Scriptură, apoi de ce nu preacinstiţi pe Maica Domnului, când Scriptura vă arată că pe ea o vor ferici toate neamurile, pentru mărirea pe care a făcut-o Dumnezeu ei (Luca 1, 48–49)?
Pentru care pricină voi, sectarilor, şi cei asemenea vouă eretici, aţi ajuns la atâta întuneric de neînţelegere, că în loc de a cinsti şi a venera pe Maica lui Dumnezeu celui viu, voi o huliţi, şi în nebunia voastră o socotiţi ca pe o femeie de rând? Sfântul Duh o arată pe ea în psalmi ca pe o împărăteasă a îngerilor şi a toată făptura, stând de-a dreapta scaunului Fiului ei în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 10), iar voi o numiţi, blestemaţilor, că este o femeie oarecare de rând, ca toate femeile.
Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam şi popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20–21), iar voi, blestemaţilor sectari şi prooroci mincinoşi, pe care va orbit satana nu voiţi să o lăudaţi şi preacinstiţi pe Maica Domnului. Duhul Sfânt arată că toată slava fiicei Împăratului (a Maicii Domnului) este înlăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 15). Prin slava dinlăuntru arată că ea este cămara Duhului Sfânt, Preacurată, iar voi, nebunilor de sectari, o huliţi pe Maica Domnului şi o necinstiţi.
Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel Dumnezeu (Isaia 7, 13) şi voi, întunecaţilor şi blestemaţilor, ziceţi că este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfânt prin gura Proorocului Iezechiel o arată pe Maica Domnului, ca „uşă încuiată”, prin care nimeni nu va trece decât Dumnezeul lui Israel, şi după trecere, încuiată va rămâne (Iez. 44, 1–3), adică Fecioară va fi înainte de naştere, Fecioară în naştere şi după naştere pururea va rămâne fecioară, iar voi, întunecaţilor la minte şi la înţelegere, orbiţi de sdatana, ziceţi că Maica Domnului a mai avut şi alţi fii afară de „Fiul lui Dumnezeu”, pe Care l-a născut.
Mai bine ar fi ca voi toţi ereticii şi sectarii blestemaţi să vă legaţi câte o piatră de moară de grumaji şi să vă aruncaţi în mare (Matei 18, 6–7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1–2), decât să se smintească sufletele bunilor creştini cu minciunile şi hulele voastre cele drăceşti şi blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după naşterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la Însuşi Dumnezeu – prin îngerul Său – că Cel ce s-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19–21) şi că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?
Oare dreptul şi temătorul de Dumnezeu Iosif – căruia i se descoperise de la Dumnezeu că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit de la Duhul Sfânt şi a înţeles că prin ea Dumnezeu va lucra la mântuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului şarpelui (Fac. 3, 15) şi că ea este Fecioara cea proorocită de Duhul Sfânt prin Sfântul Prooroc Isaia, care va naşte pe Emanuel, Dumnezeul şi Mântuitorul lumii (Isaia 7, 14) – mai putea el cugeta ceva din cele omeneşti asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a arătat atât de osârduitor şi ascultător şi a slujit cu atâta osteneală Pruncului Dumnezeu, de la naştere la fuga în Egipt şi la întoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4–6; Matei 2, 13–23), precum şi în ceilalţi ani ai vieţii sale, Maicii Domnului, până la vârsta de 30 de ani ai Mântuitorului, pentru că îşi dădea desăvârşit seama de chemarea ce o avea el de a sluji Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit în lume cu trup, să mântuiască neamul omenesc.
Deci, mute să fie gurile tuturor ereticilor şi ale sectarilor care aduc hule asupra Împărătesei Îngerilor şi a Maicii lui Dumnezeu şi asupra dreptului şi temătorului de Dumnezeu Iosif, în cele ce rău şi nebuneşte socotesc că a mai avut şi alţi fii Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cea «plină de dar» (Luca 1, 28–29).

* Maica Domnului a fost şi singura care a împlinit desăvârşit voia lui Dumnezeu (n.ed.).
Este exclus ca cuvântul «soră» să aibă aici înţelesul de cumnată, deoarece Fecioara Maria era singură la părinţi. Ar putea însemna, totuşi, cumnată după Iosif, care nu este exclus să fi avut vreo soră măritată.