Predică din duminica slăbănogului

Din “Predici la Duminicile de peste an”
Editura Scara 2002

Predică din duminica slăbănogului

(Minunea de la scăldătoarea Vitezda – Ioan 5, 1-15

Hristos a înviat!
Iubiţi credincioşi,

Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi este de aşa fel, că parcă n-are nevoie de tâlcuire. Dar cuvintele dumnezeieştilor Scripturi se aseamănă cu ierburile cele binemirositoare, cu menta, sau cu busuiocul, sau cu altele, care din ce le freci mai mult în palmă, tot mai frumos miros, sau cu obiectele de aur sau de argint, care, dacă le frecăm şi le curăţim, tot mai tare strălucesc şi tot mai mult îşi arată frumuseţea şi podoaba lor.
De aceea şi cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, cu cât se tâlcuiesc mai mult, răspândesc o mireasmă tot mai mare a Duhu-lui Sfânt şi reflectează o lumină tot mai puternică.
Aţi auzit cum începe dumnezeiasca Evanghelie: „În vremea aceea S-a suit Iisus în Ierusalim”. De unde S-a suit? Din Galileea neamurilor. În Galileea, la Cana, făcuse prima minune. Tot acolo făcuse şi ultima minune, cu sluga sutaşului împără-tesc, pe care îl vindecase, iar vestea aceasta venise până la Ierusalim. Deci Mântuitorul S-a suit din Cana Galileii în Ierusalim, la sărbătoarea evreilor, care se cheamă Cincizecime.
Şi acolo – zice dumnezeiasca Evanghelie – S-a pogorât la o scăldătoare numită scăldătoarea oilor. De ce S-a dus Stăpânul Iisus în acel loc? Pentru că ştia mai dinainte ce are de făcut acolo.
Şi de ce se numea scăldătoarea aceea a oilor? Pentru că acolo, când se aduceau jertfele sângeroase la templu, se spăla carnea oilor şi a mieilor, care era tăiată prin junghiere, şi măruntaiele lor, care se aduceau arderi-de-tot. Această scăldătoare a oilor se mai chema evreieşte Vitezda, care înseamnă „casa facerii de bine” (Kiriacodromion, p. 61). Şi pentru ce se chema aşa? Pentru că la acel izvor se făcea mare facere de bine celor bolnavi, deşi foarte rar. Această scăldătoare era înconjurată de cinci pridvoare, cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi. Scăldătoarea era în mijloc, iar împrejur se aflau pridvoarele pentru cei bolnavi. Pe ele zăceau orbi, şchiopi, uscaţi şi slăbănogi, aşteptând mişcarea apei. Cum se mişca apa aceasta? Ne-o spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe: „Îngerul Domnului la vreme se pogora şi tulbura apa”. Îngerul se pogora o dată pe an şi tulbura apa, şi cei ce erau în pridvoarele acelea, pe paturi, toţi bolnavii şi uscaţii, se sileau să intre îndată în apă. Şi care avea putere să intre cel dintâi în apă, după tulburarea ei, acela se făcea sănătos.
Dar de ce numai unul se făcea sănătos în scăldătoarea aceea? Şi de ce îngerul Domnului se cobora numai o dată pe an, să tulbure apa? Şi care era vremea acelei tulburări? Vremea n-o ştia nimeni. Dar faptul că numai unul se vindeca, sau numai unul se curăţa de păcatele sale şi se vindeca, era simbol pentru Legea Darului, că n-avem voie niciodată să botezăm doi oameni deodată, ci numai unul. Ar fi o hulă şi o călcare a legilor creştine ortodoxe, dacă s-ar boteza doi deodată. Coborârea îngerului peste scăldătoare era simbolul coborârii Duhului Sfânt peste cel ce se botează în apa sfinţită de El (Kiriacodromion, p. 61).
Dar ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Venind Mântuitorul la această scăldătoare, a aflat acolo un slăbănog de 38 de ani. Văzându-l Mântuitorul pe acela, I S-a făcut milă şi-l întrebă: „Vrei să te faci sănătos?”. Dar oare de ce îl întreabă? Nu ştia Dumnezeu că el voia să se facă sănătos? Sau care dintre bolnavi nu vrea să se facă sănătos? Auzi, să mai întrebi un bolnav de 38 de ani dacă vrea să se facă sănătos! De ce îl întreabă, deci, Hristos? Iată de ce întreabă. La orice vindecare pe care a făcut-o Hristos, mai întâi cerea credinţă de la cei pe care voia să-i vindece. Iar acestuia, care era un om păcătos şi pentru păcatele lui zăcea acolo de 38 de ani, îi era de trebuinţă voinţă tare ca să se căiască. Deci nu se putea vindeca decât dacă se hotăra cu toată voinţa lui să pună început bun, ca de azi înainte să se facă sănătos şi cu sufletul. Deci Hristos îl întreabă, de fapt: “Vrei să urmezi lui Dumnezeu şi să nu mai faci păcate?”. Aceasta îl întreabă Hristos, când îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos. Nu vorbea de sănătatea trupului, ci a sufletului.
Iar el, săracul, n-a mai apucat a spune că vrea, ci a început a mărturisi amărăciunea sufletului său cea de 38 de ani: „Doamne, n-am om care să mă bage în scăldătoare!”. Vezi câtă răutate aveau aceia care treceau pe lângă un bolnav sau aceia care ajutau pe cei bolnavi? Poate vor mai fi fost acolo bolnavi, dar nici unul de 38 de ani. Acesta suferea cel mai demult şi nu voia nimeni să-l ajute să intre în scăldătoare. Şi el Îi spuse Mântuitorului: “Doamne, n-am un om cu tragere de inimă, n-am un om cu inimă bună, n-am un om să-i fie milă de mine, şi de aceea, până să merg eu, intră altul, şi eu am rămas aici de 38 de ani şi m-am uscat netămăduit!”.
Iar Mântuitorul n-a mai aşteptat să-L roage nimic, ci i-a zis imediat: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”. Vezi ce ne învaţă Mântuitorul? Când vedem un om în necaz, în scârbe, în pagube şi-n boală, să n-aşteptăm să ne roage mult timp să-i facem bine, ci chiar mai înainte de a ne ruga el, să facem îndată fapta cea bună trebuitoare lui. Şi la cuvântul lui Hristos Dumnezeu – Care a zis la început să se facă lumină şi s-a făcut lumină, să se facă tăria şi s-a făcut, să se dea apele în lături şi să se arate uscatul şi celelalte – slăbănogul s-a sculat deplin sănătos, şi-a luat patul său pe umeri şi umbla. Şi l-au văzut fariseii şi cărturarii şi legiuitorii Legii Vechi, şi au început să-l mustre, zicând: „Nu se cade în ziua sâmbetei să ridici patul tău!”. Iată zavistia şi răutatea, iată viclenia celor ce conduceau atunci poporul Legii vechi! De aceea îi mustra Mântuitorul: „Morminte văruite, şi orbi, şi nebuni!”. N-au întrebat: „Omule, cum de te-ai făcut sănătos aşa de repede, că te-am văzut zăcând 38 de ani şi acum ai putere să ridici patul tău şi să umbli?!”. De sub masca Legii celei vechi, îl mustră că-şi ridică patul sâmbăta. Auzi câtă zavistie, numai ca să nu recunoască minunea lui Hristos!
E adevărat, se scria în Sfânta Scriptură să nu se ridice o greutate în ziua de sâmbătă. Dumnezeu a zis prin proorocul Ieremia: „Nu veţi ridica greutăţi în ziua sâmbetei, nu veţi duce lucruri de greutate pe umeri” (Ieremia 17, 20-21). Dar oare trebuiau să se gândească la aceasta, când au văzut pe bietul slăbănog, căruia i se măcinau oasele acolo de 38 de ani, că-şi duce patul pe umeri? Nu trebuia să biruiască minunea asupra literei celei moarte a Legii? Dar zavistia niciodată nu vede partea bună, niciodată nu vede binele altuia. Bietul slăbănog voia să treacă prin mulţime, că era popor mult. Dar ei, stăruind, l-au întrebat: „Dar cine ţi-a spus ţie să-ţi iei patul şi să umbli cu el în ziua sâmbetei, şi să calci astfel porunca legii?”. El zise: „Un om care m-a vindecat, acela mi-a spus”. Adică Acela Care-i spusese lui “Ridică-te!”, tot acela îi spusese să-şi ridice şi patul. Şi auzind ei aceasta, căutau să afle cine este acela, iar până la urmă slăbănogul a trebuit să spună că Iisus este Acela Care l-a vindecat şi că tot El îi spusese să-şi ridice şi patul. Aceasta este istorisirea Evangheliei.
Ci acum să scoatem altă învăţătură din Evanghelia de astăzi.
Fraţilor, aşa cum razele soarelui luminează în toate părţile, aşa luminează şi cuvântul lui Dumnezeu într-o pericopă a Evangheliei, sau dintr-un singur cuvânt, milioane de învăţăminte. Noi însă vom scoate acum numai ce ne trebuie nouă din acest izvor de lumină care este Evanghelia de astăzi, adică învăţătura care trebuie pentru fiecare din noi. Iată ce luminează mai mult şi iată ce trebuie să ţinem minte mai mult din Evanghelia de astăzi: că Dumnezeu pedepseşte păcatul. Căci Iisus, întâlnind pe slăbănog după ce acesta Îl mărturisise iudeilor ca vindecător al său, auzi ce îi spune: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti!”. Dar pentru ce? Zice: „Ca nu cumva să ţi se întâmple ţie ceva mai rău.” Adică: pentru păcatele tale te-am pedepsit 38 de ani şi acum am venit Eu, izvorul milei şi al iertării, şi te-am iertat şi te-am curăţit; dar de acum nu te mai îndulci de păcat, nu te mai întoarce la păcat, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Să ştiţi, fraţilor, că toate boalele, toate scârbele, toate pagubele, toate supărările, toate primejdiile şi toate răutăţile vin pentru păcatele noastre. Căci spune Isus Sirah despre bolnav: „Cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în mâinile doctorului” (38, 15). Iată, pentru păcatele noastre trebuie să ne ducem la doctor. L-am mâniat pe doctorul sufletelor din cer şi ne dă pe mâna doctorului trupesc să ne taie, să ne opereze, să ne necăjească. Pentru păcate, deci, cădem în mâinile doctorului, pentru păcate vin scârbe şi primejdii, nu numai peste noi, ci peste toată lumea. Dumnezeu a pedepsit păcatul nu de azi sau de ieri, ci de la începutul lui. Cain a fost primul om care a făcut păcat după căderea oamenilor în lume şi a ucis pe fratele său Abel. De aceea l-a pedepsit Dumnezeu cu şapte pedepse şi i-a pus şi alt canon. Căci zice: „Cine te va ucide pe tine, de şapte ori să fie mai blestemat decât tine!” (Facerea 4, 15).
N-am timp să vă vorbesc despre cele şapte pedepse, căci cuvântul nostru merge în altă direcţie, nici despre blestemul cel înşeptit care a venit asupra lui Lameh, care l-a ucis pe Cain din greşeală. Dar şi păcatele dinainte de potop au fost înecate cu apă. E vorba de împărăţia uriaşilor, care a durat două sute de ani înainte de potop şi ale căror fărădelegi nu se pot descrie, cum spun Sfinţii Părinţi, şi de care Scriptura spune că erau foarte răi înaintea lui Dumnezeu. Pentru ei şi pentru păcatele lumii celei dinainte de potop, a venit potopul şi a înecat toată lumea. A cruţat Dumnezeu doar opt suflete din lumea cea dintâi. Pentru păcate a pierdut Dumnezeu cele cinci cetăţi din apropierea Sodomei şi Gomorei, pentru păcate a înecat pe egipteni cu toată oastea în Marea Roşie. Căci erau împietriţi şi nu voiau să dea drumul poporului Israil din robie, ca să aducă jertfă lui Dumnezeu în pustie. Pentru păcate, dacă străbatem dumneze-iasca Scriptură, a orbit Ozia, pentru că a intrat în biserică şi a pus mâna pe tămâielniţă, de a crăpat catapeteasma bisericii şi el s-a umplut de lepră (II Paralipomene 26, 16-19). Pentru păcate Senaherib împăratul a venit cu oştirile sale şi într-o noapte a trimis Domnul pe îngerul Său şi a tăiat 185.000 de ostaşi, pentru că veneau să robească Ierusalimul fără ca Dumnezeu să-i fi poruncit. Şi dacă mai privim în Scriptură, vedem că pentru păcate au fost pedepsiţi nu numai cei păcătoşi, ci şi cei drepţi, când au săvârşit unele păcate.
Ce-a păţit Avraam, care era prietenul lui Dumnezeu şi căruia Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire”. Iar Avraam, îndoindu-se, a răspuns: „Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?”. Atunci a zis Domnul către Avraam, aplicându-i pe loc pedeapsa pentru această îndoială a cugetului său: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani. Dar pe neamul acela, care îi va robi, îl voi judeca Eu” (Facerea 15, 7-14).
Vedeţi cât e de urât lui Dumnezeu păcatul? Un singur cuvânt al oamenilor drepţi e vrednic de o pedeapsă de sute de ani, nu numai pe seama lor, ci şi a urmaşilor lor. Şi aceasta numai pentru un cuvânt de îndoială al lui Avraam, care era prietenul lui Dumnezeu şi, fiind foarte smerit, zicea: „Doamne, sunt praf şi cenuşă”, şi căruia Dumnezeu i-a zis: „Nu te vei mai numi Avram, ci Avraam”, adică “tată al mai multor neamuri”.
Şi n-a stat poporul lui Israil numai 400 de ani în robia Egiptului, ci 430 de ani. Şi a întrebat Moise: „Doamne, nu s-au împlinit oare cei 400 de ani de canon pe care i-ai spus mai demult lui Avraam”. Şi i s-a răspuns că anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, pentru păcate le-a mai dat încă 30 de ani, şi a stat poporul lui Israil în robia faraonilor 430 de ani.
Dar ce a păţit pentru păcat şi Moise, cel mai ales om al lui Dumnezeu? Căci se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (12, 3). N-ar fi putut nimeni să aibă răbdarea lui Moise, să rabde un popor aşa de cârtitor şi de îndărătnic, care mânia de atâtea ori pe Dumnezeu; să rabde atâtea cu ei 40 de ani în pustie. Dar i-a dat Dumnezeu darul blândeţii. Şi acest blând Moise era atât de ales, că Dumnezeu a pedepsit-o şi pe Maria, sora lui, fecioară şi proorociţă, şi a scos-o din tabără pentru că a grăit cuvânt împotriva fratelui ei, zicând: „Ce, numai cu Moise a vorbit Dumnezeu?”. Şi de aceea a zis Dumnezeu către Maria, sora lui Moise: “De ce ai grăit de rău pe fratele tău? Căci chiar de va fi prooroc în lume şi în Israil, nu va fi nimeni ca Moise, ca să vorbesc cu el faţă către faţă, cum vorbeşte tatăl cu fiul său. Şi pentru că ai greşit şi l-ai vorbit de rău, tu şi Aaron, tu vei ieşi din tabără leproasă”. Şi s-a umplut toată de lepră şi a scos-o afară din tabără opt zile, pentru că a vorbit de rău pe fratele său, care era prooroc mare şi conducătorul lui Israil. Şi după aceea s-a rugat Moise şi a adus jertfă şi Aaron, şi a iertat-o Dumnezeu pe sora lor.
Dar acest Moise, care a făcut minuni, care a fost, cum zice Scriptura, dumnezeul lui Faraon, a zis cu multă smerenie: „Nu mă trimite, Doamne, la Faraon, ca să scot pe Israil din robie. Eu sunt om gângav şi nepriceput, nu pot să vorbesc”. Dumnezeu însă i-a poruncit: “Du-te, Moise! Du-te cu fratele tău, Aaron, care vorbeşte bine. Ţie-ţi voi da pricepere şi lui limbă, tu vei fi capul lui Aaron, iar Aaron va fi gura ta, şi te voi pune pe tine capul lui Aaron şi dumnezeul lui Faraon. Şi voi face minuni şi voi bate Egiptul prin mâinile tale” (Ieşirea 4, 16). Şi nici atunci Moise n-a voit să se ducă. De trei ori a refuzat porunca, zicând: “Doamne, trimite pe cine vrei, trimite pe cine are pricepere; eu nu mă duc, că sunt un cioban prost şi n-am să pot scoate un popor de 638 de mii din robia lui Faraon, de a cărui furie am fugit acum 40 de ani şi am stat aici păstor de oi în pustia Madian”. „Du-te, Moise!”. „Nu mă duc, Doamne!”. Dumnezeu vorbea din rug, din pară de foc, şi i-a zis: „Scoate încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care stai e sfânt!”. Şi el tot nu se încumeta la o misiune aşa de mare. „Să mă duc eu, un gângav, un cioban nepriceput, să mă duc în faţa lui Faraon, să scot un popor din robia de 430 de ani?! Nu pot, Doamne, sunt un om păcătos, neputincios!”. „Moise, ce ai în mână?”. „Un toiag, Doamne”. „Dă-l jos!”. Şi toiagul s-a făcut şarpe. „Ia-l de coadă!”. Şi iarăşi s-a făcut toiag. Şi i-a zis Dumnezeu: „Iată, aşa ai să faci în faţa lui Faraon şi are să te creadă”.
După ce l-a înarmat Dumnezeu cu toiagul şi cu puterea facerii de minuni şi i-a spus că-i dă pe fratele său, Aaron, în ajutor, a luat curaj şi s-a dus. Şi a făcut mari semne înaintea lui Faraon, după cum ştiţi, a bătut Egiptul cu cele zece plăgi şi a scos din robia cea amară poporul lui Israil.
Dar oricât de iubit a fost Moise lui Dumnezeu, a fost pedepsit şi el numai pentru o îndoială ca aceasta: când a trecut poporul Marea Roşie şi a ajuns la marea cea amară, din care nu se putea bea apă, Moise a zis către Dumnezeu: „Doamne, cârteşte poporul, mor dobitoacele. Am văzut apă în pustie, dar e amară”. „Moise, ia un lemn şi scufundă-l în apă!”. Şi când a băgat lemnul în apă, s-au îndulcit apele de la Mara. Acest lemn era simbolul Sfintei Cruci, căci noi, când dăm de amărăciune în viaţă, când dăm de necazuri, de scârbe, de boale, de pagubă, de războaie, de robii, dacă ne aducem aminte de lemnul Crucii lui Hristos, se îndulceşte amărăciunea vieţii noastre şi ne liniştim. Căci ne întrebăm: “Dar Mântuitorul cum a răbdat?”. Şi atunci se îndulceşte apa vieţii noastre.
Mari simboale şi taine erau acelea! Căci spune marele apostol Pavel că Legea Veche era umbră a celor viitoare. Cele din Vechiul Testament s-au luminat în Legea Darului.
După ce au văzut minunea de la Mara, au ajuns la răsărit de muntele Sinai; şi poporul cârtea iar că moare de sete; şi a zis Dumnezeu lui Moise: “Poporul acesta Mă amărăşte, cârteşte, n-a văzut minunile Mele, n-are credinţă”. Iar Moise zise: “Doamne, dă-le apă că mor şi mă omoară cu pietre că i-am scos din Egipt!”. Zise Dumnezeu: „Moise, ia toiagul, du-te la stânca aceea uscată (era stânca Rafidin), loveşte în stâncă şi va ieşi apă multă şi vor bea şi dobitoacele, şi poporul!”. Dar Moise, aşa blând, aşa temător de Dumnezeu şi sfânt cum era, s-a îndoit puţin, ca şi Avraam. Şi mergând la stânca Rafidin n-a spus: „Ascultă, Israile, din stânca aceasta are să vă dea Dumnezeu apă”, ci a zis un cuvânt de îndoială. Lovind stânca, n-a zis: „Beţi apă de aici, din izvor!”. Nu, ci a zis: „Ascultaţi-mă, cei neascul-tători, au din piatra aceasta voi scoate vouă apă? Şi ridicând Moise mâna sa, a lovit piatra cu toiagul de două ori, şi a ieşit apă multă, şi au băut adunarea şi dobitoacele lor. Iar Domnul a zis către Moise şi către Aaron: Pentru că n-aţi crezut că Mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israil, pentru aceea nu veţi băga voi adunarea aceasta în pământul pe care l-am dat lor!” (Numerii 20, 10-12).
Am citit Viaţa lui Moisi de Isaiia Răcăciuni, mare rabin din Bucureşti, şi acolo se spune că Moise a lovit stânca prima oară cu îndoială şi a ieşit întâi sânge, şi abia a doua oară a izvorât apă. Stânca Rafidin închipuia coasta lui Iisus Hristos de pe cruce, care a fost împunsă cu suliţa de Longhin sutaşul, şi din care a curs sânge şi apă, prin care se săvârşeşte mântuirea nea-mului omenesc. Căci sânge şi apă avem în potirul din care ne împărtăşim. Nu putem să ne împărtăşim cu Prea Curatele Taine dacă nu avem şi apa cea binecuvântată sau sfânta căldură. Ve-deţi ce taine şi simboale se lucrau în chip umbrit pentru Legea Darului, în toate cele arătate mai înainte prin Sfinţii Prooroci?
Pentru că Moisi n-a zis de prima dată: „De aici veţi bea apă”, ci „Au din piatra aceasta voi scoate vouă apă?”, Dumne-zeu i-a grăit: „Moise, de ce ai stat la îndoială, de ce nu M-ai proslăvit înaintea fiilor lui Israil? De ce ai zis: «Au doară de aici am să vă dau apă?»?”. Moise a răspuns: „Doamne, am greşit”. Atunci Dumnezeu i-a zis: „Pentru că ai greşit, trebuie să faci aici canon vremelnic, ca să nu faci dincolo canon veşnic. Pentru că ai greşit, n-ai să vezi Pământul Făgăduinţei. Ai suferit amărăciunea pentru cârtirea poporului, ai suferit arşiţa şi osteneala, ai răbdat necazurile, au vrut să te ucidă cu pietre. Dar oricâte ai suferit, nu sunt de ajuns să te scape de pedeapsa pentru îndoială. N-ai să vezi Pământul Făgăduinţei!”. Şi dacă aţi citit Scripturile, ştiţi că n-a intrat în Pământul Făgăduinţei, ci a murit la muntele Nebo (Deuteronomul 34, 1-5). Dumnezeu i-a arătat numai de dincoace de Iordan acel pământ: „Iată pământul din care curge miere şi lapte, dar tu n-ai să intri acolo. Are să intre numai Ietro, socrul tău, Isus al lui Navi şi Holev, dintre cei care au pornit cu tine din Egipt”.
Vezi că sunt pedepsiţi şi cei drepţi când păcătuiesc? Bine zice dumnezeiescul Ioan Scărarul aşa: „Păcatul monahilor cu gândul e mai mare decât păcatul mirenilor cu lucrul”. Pentru ce? Pentru că ei ştiu multe. Şi este scris: „cei tari, tare se vor cerca”; şi „cui i se va da mult, mai mult se va cere de la dânsul”; sau: „mai mult se va bate sluga care ştie voia Domnului şi n-o face”. Deci, să băgăm de seamă, cei ce suntem cu Crucea şi cu Evan-ghelia în mână, că păcatele noastre cu gândul sunt mai grele decât cele cu lucrul ale mirenilor.
Să mergem mai departe. A pedepsit Dumnezeu pe Cain, a pierdut cu apa potopului toată lumea cea de dinainte de potop. I-a înecat pe egipteni în ape, i-a pedepsit pe Moise şi pe Avraam, şi pe sora lui Moise. Dar poate vor zice unii: “A pedepsit Dumnezeu greu pe tot omul cu păcate grele, dar nu a pedepsit aşa de tare păcatele cele mici”. Şi cele ale lui Avraam şi Moise erau mici îndoieli de credinţă. Dar Iacob Apostolul spune: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (1, 8). Iar apoi spune că cei ce nu cred cu tărie sunt ca nişte nori fără de apă, purtaţi de vânt. Adică precum norul secetos poate fi purtat în toate părţile, şi omul îndoielnic lesne se clatină, zicând: „O fi sau n-o fi aşa?”. Dumnezeu Se supără că nu crede cu tărie în El. Şi s-a zis la Apocalips: „Fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea!” (3, 16). Dumnezeu nu vrea să fim căldicei. Vrea să fii tare şi fierbinte până la moarte; aceasta e credinţa neîndoielnică care face mi-nuni şi duce pe om aproape de Dumnezeu.
Dar am să vă dau alte două pilde, una din Legea Veche şi alta din Legea Darului. Veţi vedea din ele de ce păcatele acestea mici sunt pedepsite şi ele greu de Dumnezeu. Am văzut cum pe slăbănog l-a ţinut Dumnezeu 38 de ani bolnav până a venit El în trup, şi altfel poate avea să rămână aşa până la moarte. A venit însă Izvorul milei şi al dreptăţii ca să ne arate că pentru păcate a suferit acest slăbănog 38 de ani.
Dar ce a păţit David? Şi cine era David? Auzi ce spune Dumnezeu prin Samuil: „Pe David, fiul lui Iesei, l-am găsit după inima Mea”. David a fost cioban la oi. Dar Dumnezeu l-a ales rege al lui Israil. Dumnezeu l-a trimis pe Samuil în Vitleem şi i-a spus: „Umple cornul tău cu untdelemn, că vreau să pun alt rege în locul lui Saul, care s-a răzvrătit şi nu Mă ascultă!”. Şi Iesei, tatăl lui David, şi-a adus pe toţi fiii, şapte la număr, toţi voinici, frumoşi şi tari, şi i-a arătat lui Samuil: „Iată feciorii mei! Dacă Îşi alege Dumnezeu rege din familia mea, trebuie să-i arăt pe cei mai buni şi mai frumoşi”. Şi a zis Samuil: „Nu a ales Dumnezeu pe nici unul din aceştia”. Răspunse Iesei: „Mai am un băieţel de vreo 16 ani, dar e la oi, la munte. Nu cred să-l aleagă Dumnezeu chiar pe acela, că acela-i cel mai mic şi cel mai prost”. Zise Samuil: „Adu-l şi pe acela încoace”. Şi a venit acela, cu gluga în spate şi cu praştia, căci vâna vulpi. Şi când l-a văzut Samuil pe acest băieţel bălai, cu părul blond şi cu ochii albaştri, a zis Duhul Sfânt către el: „Toarnă untdelemnul peste dânsul şi de azi înainte va veni Duhul Sfânt peste el!”. Şi a venit Duhul Sfânt în ziua aceea peste David şi l-a ales rege peste Israil pe un băiat de la oi. Şi i-a zis Dumnezeu lui Samuil: “Ia seama că n-am uns pe nici unul din ceilalţi şapte feciori, voinici şi frumoşi. Omul caută la faţă, iar Eu caut la inimă” (I Regi 6, 17). Şi a mai zis: „Acum Mi-am găsit bărbat după inima Mea”. L-a ales pe băieţelul acela de la oi, căci Dumnezeu caută la inimă, n-are nevoie de înţelepciunea noastră, de frumuseţea noastră, de puterea noastră. Şi ştim câte popoare a biruit David, câte lucruri minunate a făcut.
Dar a greşit o dată şi el şi s-a căit cu amar. A greşit cu Verseva, săvârşind preacurvie şi ucidere de om, de care s-a căit toată viaţa. Şi pentru această greşeală a fost pedepsit. Dar a mai săvârşit o greşeală, căci i-a spus Dumnezeu: „Cât ai să fii împărat peste Israil, să nu numeri poporul. Eu am spus lui Avraam că se va înmulţi ca stelele cerului. Deci, după cum nu poţi să numeri stelele cerului, aşa să nu numere nimeni pe Israil!”. Şi a ţinut el o bucată de vreme ascultarea aceasta, dar odată, cum se scrie la Cronici, a mişcat Satana inima lui David, ca să-şi numere poporul său, să vadă câţi bărbaţi are care poartă arme de război şi câtă putere de oştire are. Şi a dat ordin lui Ioab, cel mai de seamă general, să numere poporul. Şi l-a numărat, şi a venit şi a dat raportul împăratului: „Măria Ta, am numărat poporul şi am găsit opt sute de mii de bărbaţi tari care poartă sabie şi cinci sute de mii din seminţia lui Iuda”. Deci 800 şi cu 500, erau 1.300.000 de ostaşi care puteau să susţină războiul. Şi când a auzit David că are atâta oştire, a început să se mândrească, zicându-şi: „Măi, dar multă oştire am!”. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: “Ce-ai făcut?”. “Doamne, am greşit!”. “Ai greşit, căci ţi-am spus să nu numeri poporul”.
Deci, a trimis Dumnezeu la el pe Gad proorocul, precum l-a trimis altădată pe Natan proorocul să-l mustre pentru cealaltă greşeală. Şi i-a spus Gad: „Iată ce grăieşte Dumnezeu: fiindcă ai numărat poporul şi n-ai ascultat pe Dumnezeu, care ţi-a spus să nu-l numeri, îţi dă Dumnezeu putinţa să alegi una din trei pedepse: ori trei ani de secetă în toată ţara, ori să fugi trei luni din calea vrăjmaşilor tăi, ori să fie trei zile moarte în Israil”. Şi s-a gândit puţin David şi a zis: „Mai bine să cad eu în mâna lui Dumnezeu decât în mâna lumii, adică decât să mă gonească vrăjmaşii sau să fie secetă trei ani. Adică mai bine să moară trei zile oameni din popor, că ştiu îndurările lui Dumnezeu”. Şi îndată ce a vorbit David, a venit îngerul Domnului şi a întins sabia peste tot Iordanul. Şi începând de la prânz, într-o zi de vară, şi până seara, a ucis îngerul Domnului 70.000 de bărbaţi, în Ierusalim. Şi când a văzut David că au murit 70.000 de oameni pentru greşeala lui, şi că vor să mai moară încă două zile şi jumătate, s-a întors cu faţa la Dumnezeu şi a zis: „Doamne, eu sunt păstorul, eu am greşit, omoară-mă, pierde-mă pe mine şi toată casa mea! De ce baţi oile în loc de păstor? Am greşit eu, bate-mă pe mine!”. Căci era strigare şi jale în Ierusalim. „Bate-mă pe mine, Doamne, chinuieşte-mă, dar lasă poporul, lasă poporul!”. Şi a venit îngerul Domnului şi i-a spus: “Davide, Şi-a adus aminte Dumnezeu de îndurările Sale şi de viaţa ta plăcută de mai înainte şi mi-a dat poruncă să trag mâna înapoi de pe Ierusalim”. Şi mai zise: „Iată, mă duc în aria lui Aravna Iebuseul; vino acolo să aduci jertfe de iertare şi pentru împăcarea lui Dumnezeu!”. Şi s-a dus îngerul. Şi când a venit la aria lui Aravna Iebuseul, că era vremea secerişului, şi l-a văzut şi Aravna pe înger că ţinea sabia cu vârful în jos şi curgea sângele de pe amândouă părţile ei, s-a speriat Aravna şi a fugit la regele. Iar regele avea poruncă să se ducă la aria aceea. Şi întâlnindu-se ei, i-a spus regele: „Omule, vinde-mi aria aceasta pe care a sfinţit-o îngerul Domnului prin venirea sa”. Şi acela zise: „Stăpâne, îţi dau toate: şi boii, şi uneltele, şi aria degeaba, că eu sunt robul tău”. Zise David: „Nu, viu este Dumnezeu, n-am să iau nimic de la tine degeaba; vreau să plătesc în argint, că vreau să fac aici jertfelnicul lui Dumnezeu şi nu vreau să fiu mustrat că ţi le-am luat fără bani”. Şi i-a plătit lui Aravna Iebuseul şi a cumpărat aria şi a făcut David jertfelnicul acolo, şi a adunat poporul şi au plâns de dimineaţa până seara, şi aşa a încetat mânia Domnului în Ierusalim şi s-a auzit cuvânt că a primit iertare de la Dumnezeu.
Aţi văzut ce pedeapsă mare a adus Dumnezeu pentru că David a numărat poporul? Au murit 70.000 de oameni şi aveau să mai moară, dacă nu era îndurarea lui Dumnezeu, pe care David a cerut-o, rugându-se să vie peste el mânia Domnului.
Astfel de întâmplări avem nenumărate şi în Legea Darului. Dar vă voi spune numai una şi voi încheia.
Întreabă unul: “Dacă spun o minciună, e păcat?”. Ce păcat e dacă oi minţi o dată? Ia seama! Dacă spune omul o minciună şi se pocăieşte, o iartă Dumnezeu. Dar în faţa cui o spui? O minciună spusă în faţa unui preot, în faţa unei feţe bisericeşti, e păcat mare, dar în faţa unui prooroc e şi mai mare. Iar în faţa unui apostol e de atâtea ori mai mare. Apoi mai depinde şi de cine a minţit. Un om de rând, sau un om mare?
La începutul creştinismului, toţi creştinii care au crezut în Hristos erau una. Căci se spune la Faptele Apostolilor că au crezut în Hristos o dată trei mii şi apoi cinci mii de oameni, şi era inima celor ce au crezut una, şi toţi vindeau averile lor şi aduceau preţul lor la picioarele apostolilor. Adică, totul era de obşte, cum vedem la mănăstire. Creştinii veneau la biserică şi făceau mesele lângă biserică. Când ieşeau din biserică, stăteau toţi la masă, şi petreceau toţi în rugăciune şi în cuvântul lui Dumnezeu. Aşa a fost la începutul Bisericii creştine. Mesele erau agape, sau prilejuri de arătare a iubirii dintre ei. La aceste mese nu era numai mâncare, ci şi cuvântul Domnului. Preotul, sau diaconul, sau apostolul îi hrănea pe creştini şi cu cuvânt de învăţătură. Aceste mese erau un lucru foarte plăcut lui Dumnezeu. Căci Îi plăcea ca creştinii să fie una, pentru că Hristos, când a venit în lume, cum zice Sfântul Teodor Studitul, n-a dus nici viaţă pustnicească, nici schivnicească, ci a dus cu ucenicii Săi viaţă de obşte, având o pungă şi o masă însoţite de cuvântul lui Dumnezeu.
Dar în această obşte, toţi creştinii trebuiau să aibă cele de trebuinţă, haine şi hrană. Deci pe lângă alţii care aduceau preţul moşiei la picioarele apostolilor, şi-a vândut moşia şi un oarecare Anania cu soţia sa, Safira, ca să dea şi ei preţul la obşte, unde se hrăneau toţi, unde se hrăneau şi săracii şi se făcea faţă trebuinţelor Bisericii. Dar s-au sfătuit unul cu altul să nu dea chiar tot, spunându-şi: „Să lăsăm ceva la o parte, că suntem bătrâni şi poate o să avem trebuinţă de ceva”. Astfel au pus ceva deoparte din banii luaţi pe moşie şi o parte au hotărât s-o dea Bisericii. Dar nu s-au dus să-şi spovedească gândul acesta vreunui apostol. Nu i-au spus: “Iată, Doamne, ce am gândit: vrem să dăm o parte Bisericii şi o parte să rămână a noastră”, căci nu ar fi fost nici un păcat. S-au sfătuit deci să mintă pe apostoli. Au zis unul către altul: “Să dăm atâta; de te-a întreba cu cât am vândut ţarina, să nu spui drept, ci să spui c-am vândut-o cu atâta cu mai puţin!”. S-au sfătuit să-i mintă pe Sfinţii Apostoli ai lui Hristos, pe stâlpii Bisericii, care conduceau obştea din Ierusalim! Astfel sfătuindu-se ei, când a ajuns Anania în faţa lui Petru, acesta l-a întrebat: “Anania, cu cât ai vândut ţarina?”. Parcă apostolul, care era plin de Duhul Sfânt, nu ştia cu cât a vândut-o? Anania zise: “Cu atâta, Doamne”. “Ai minţit, Anania, că ai vândut-o cu atâta. Ai socotit să minţi pe Duhul Sfânt!”. Şi îndată a căzut Anania jos şi a murit. Şi l-au luat alţii şi l-au dus să-l îngroape. Şi îndată a intrat şi Safira, dar ea nu ştia ce-a păţit bărbatul său, că nu mai era acolo. “Cu cât aţi vândut, Safira, ţarina al cărei preţ vreţi să-l daţi Bisericii?”. “Cu atâta, Doamne”. Şi Petru zise: „Ai minţit Duhului Sfânt asupra sufletului tău. Iată, cei ce l-au dus pe bărbatul tău, că te aşteaptă şi pe tine”. Şi a căzut şi ea jos moartă, şi au dus-o şi pe ea şi au înmormântat-o (Fapte 5, 5-10).
Deci luaţi pildă că păcat de moarte este şi minciuna, mai ales când se face în faţa unor feţe bisericeşti şi pentru lucruri sfinte şi care se dau Bisericii sau lui Dumnezeu. În general, păcatul – fie mic, fie mare – atrage după el pedeapsă asupra noastră, şi dacă nu suferim pedeapsa aici, avem să o suferim dincolo. Dar să ne ferească Dumnezeu să o suferim dincolo! De aceea – spune un sfânt din Pateric – dă-mi, Doamne, boală aici, chinuieşte-mă aici, trimite-mi şi draci din iad să mă muncească, numai să nu mă chinuieşti dincolo, că acolo pedeapsa nu are sfârşit! Acolo nu ţine boala, şi chinul, şi căinţa, şi viermii un an, sau o sută de ani, ci veşnic. Căci precum veşnic este Dumnezeu, veşnică este şi viaţa raiului, şi veşnică este şi munca iadului.
Fraţii mei, totdeauna când vă sculaţi după o boală, să vă aduceţi aminte că boala aceasta a fost un mijloc de a vă curăţi, de a vă uşura, de a vă lumina viaţa. Căci zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul: „Precum focul curăţă rugina de pe fier, aşa boala curăţă păcatele de pe om”. O boală, dacă o suferi cu mulţumire şi dacă te spovedeşti şi-ţi pare rău de păcatul săvârşit, îţi ridică tot canonul, pentru că în boală nu se cere omului nici post de mâncare, nici metanie, nici priveghere. Cine primeşte boala cu mulţumire şi cu dragoste, ca un pedepsit de la Dumnezeu, îşi curăţă sufletul său de păcate în timpul de aici. Iar dacă se curăţă şi mai trăieşte şi este sănătos, să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului din Evanghelia de astăzi: „Iată, te-ai făcut sănătos, acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!”. AMIN!

Lasă un comentariu

Filed under Predici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s