Predică la cina cea mare

Din „Predici la Duminicile de peste an”
Editura Scara 2002

Predică la cina cea mare

(Duminica a 28-a după Rusalii – Luca 14, 16-24)

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Aproape din tot cuvântul şi din tot versetul Sfintei Evanghelii de astăzi se pot trage o mulţime de învăţături, şi nu va fi vreme să o tâlcuim cu de-amănuntul. Dar vom arăta puţine din ele, ca să vedeţi câtă comoară de învăţături cuprinde Sfânta Evanghelie.
Un om oarecare a făcut cină mare.
Cine este omul acesta? Acesta este Însuşi Dumnezeul părinţilor noştri, Care, pentru negrăita Sa iubire de oameni, Se numeşte pe Sine om. De fapt, în Evanghelii Îl auzim pe Mântuitorul numindu-Se adeseori Fiul Omului, căci din iubirea de oameni cea negrăită şi minunată a venit El la noi şi S-a făcut om.
Dar de ce spune că a venit să facă cină şi nu prânz? Prânz se numeşte de obicei masa de dimineaţă sau de amiază, iar cina este masa pe care o iau oamenii seara.
Acest om a făcut cină şi nu prânz, pentru că Mântuitorul lumii n-a venit de la începutul lumii pentru mântuirea noastră. A trebuit ca dreptatea lui Dumnezeu să pedepsească neamul omenesc în iad pentru păcatele protopă-rinţilor şi ale popoarelor care au murit înaintea lui Iisus Hristos, timp mai îndelungat.
Dar venirea Mântuitorului când a fost? La plinirea vremii, căci îl auzim pe marele apostol Pavel zicând: „La plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul Născut, Care S-a născut din femeie”. (Galateni 4, 4)
Vezi de ce numeşte Evanghelia masa dată de acest om cină? Prin venirea Sa, Mântuitorul a pregătit cină, căci a venit în zilele mai de pe urmă, nu de la începutul lumii. Doar auzim pe marele apostol Pavel zicând: „Pe noi, apostolii, cei mai de pe urmă [cei mai de apoi], ne-a ales Dumnezeu ca pe nişte rânduiţi…” şi celelalte.
Dar de ce numeşte cina aceasta mare? Căci zice: „Un om oarecare a făcut cină mare”; deci nu aşa, cum s-ar întâm-pla, ci mare. De ce este mare cina aceasta duhovnicească a lui Dumnezeu?
Deci aţi înţeles ce este cina. Este venirea lui Hristos în lume, este taina iconomiei în trup, este mântuirea neamu-lui omenesc prin venirea Mântuitorului în lume. Iar El o numeşte mare, pentru că mare este taina creştinătăţii.
Aţi auzit cum cântă Biserica: „Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii. Dumnezeu a venit în lume, S-a arătat în trup…” şi celelalte. Numeşte mare cină taina aceasta a veni-rii lui Dumnezeu printre oameni, pentru că taina iconomiei în trup sau a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul nu este supusă nici înţelegerii minţilor raţionale ale îngerilor din ceruri, nici înţelegerii minţilor oameneşti. Taina iconomiei în trup pururea rămâne taină, necuprinsă de vreo minte de înger sau de om (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, pp. 378-379). Nimeni nu ştie cum Mântuitorul, fiind de o mărime cu Părintele Său, era întreg în pântecele Fecioarei şi cum un Dumnezeu nemărginit şi necircumscris încape întreg într-o fecioară.
Deci taina iconomiei în trup, sau cum se naşte Dumnezeu din Fecioară şi Fecioara rămâne totuşi Fecioară, fără să se strice peceţile fecioriei sale, rămâne necuprinsă de vreo minte în veacul veacului. De aceea şi Sfântul Nicodim Aghioritul, aducând ca mărturie cuvântul Marelui Vasile, zice că taina iconomiei în trup rămâne pururea taină (Condacul Învierii).
Cina aceasta este mare, pentru că este o taină coborârea Cuvântului lui Dumnezeu printre oameni, şi îmbrăcarea cu trup, şi flămânzirea cu noi, şi însetarea cu noi, şi ocărârea cu noi, şi pălmuirea şi omorârea şi răstignirea Lui, ca şi învierea cea de-a treia zi.
Dar ce mai spune Sfânta Evanghelie? Că la această cină mare a trimis Dumnezeu să cheme pe mulţi.
Dar de ce n-a zis – pe toţi? Căci ştim din Sfânta Evanghelie că: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. În Evanghe-lia de astăzi vedem însă că spune că au chemat la cina lui Dumnezeu pe mulţi şi nu pe toţi. Cum trebuie înţeles cuvântul acesta? Evanghelia ne dă o pildă, şi toate pildele Mântuitorului nostru Iisus Hristos au două înţelesuri: unul după literă şi altul după duh.
Căci Mântuitorul nostru, venind în lume, a vorbit mai mult în pilde, potrivit celor proorocite de la Duhul Sfânt, care cu peste opt sute de ani mai înainte a spus prin gura lui David: „Deschide-voi în pilde gura mea…”. (Psalmi 77, 2) O pildă este şi Evanghelia de astăzi, şi pilda are două înţelesuri: unul după slovă şi altul după Duh. Pilda înseamnă mai întâi o închipuire a unor adevăruri şi în al doilea rând arată ce este lucrul închipuit de dânsa. Deci, după înţelesul literei a spus Mântuitorul că a chemat pe mulţi şi nu pe toţi.
Oare ar încăpea în gândul dumneavoastră dacă v-aş spune că cineva a făcut o cină mare şi a chemat pe toţi oamenii din lume? Mai ales că aici Dumnezeu Se ascunde sub chipul unui om oarecare. Ce aţi spune? Nu se poate. A chemat omul acela la cină o mie, zece mii, o sută de mii, dar toată omenirea n-a putut să o cheme. Deci, când a zis că a chemat pe mulţi, a spus după slovă şi după pildă. Deci cuvântul acesta, mulţi, arată de fapt pe toţi, după înţelesul cel închipuit prin pildă.
Ce s-a întâmplat după aceasta? A chemat Dumnezeu pe toţi oamenii la cină. Dar mulţi au început a respinge chemarea. Căci zice: “Şi a trimis, în ceasul cinei, omul acela pe sluga sa, ca să cheme pe cei mulţi”.
Dar cine era sluga pe care a trimis-o omul acela să cheme la cina sa cea mare? Acesta este Iisus Hristos, Care de bună-voia Sa, din iubirea Sa cea negrăită pentru neamul omenesc şi către Dumnezeu Părintele Său, slugă S-a făcut pentru noi. Căci Îl auzim zicând în Evanghelie: „N-am venit să Mi se slujească Mie, ci ca să slujesc multora să se mântu-iască” (Ioan 4, 34). Slugă S-a făcut Dumnezeu Cuvântul şi Părintelui Său, şi neamului omenesc, din iubirea Sa de oameni cea negrăită, şi ascultător S-a făcut Părintelui Său până la moarte, şi încă moarte pe cruce. „Pentru aceasta Dumnezeu L-a proslăvit pe Dânsul şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, şi al celor cereşti, şi al celor pământeşti, şi al celor de dedesubt”. (Filipeni 2, 8,9) Pentru negrăita Sa smerenie L-a înălţat Părintele Său ca să stea de-a dreapta slavei şi ca om, să fie de un scaun, de o fire şi de o putere cu El.
Şi ce a făcut sluga? S-a dus să cheme la cină, chiar în ceasul ei. În Legea Veche era obiceiul ca, atunci când făcea cineva praznic la amiază sau seara, să trimită mai înainte cu câteva ceasuri, sau cu o zi chiar, oameni care să poftească pe invitaţi.
Dar aici, de când trimite el să cheme pe oameni? De când începe masa, în ceasul cinei. Întâi spune că a chemat pe mulţi. Cine au fost aceştia? Tot neamul omenesc. După cum s-a scris, Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântu-iască. (Isaia 45, 22; Matei 18, 24; Ioan 3, 16; I Timotei 4, 4)
Când a venit Mântuitorul să slujească neamului omenesc, ca o slugă a Părintelui ceresc, întâi a chemat neamul evreiesc, căci spune: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil” (Matei 15, 24). Mai întâi S-a dus la ei, ca să nu aibă cuvânt în ziua Judecăţii, că Iisus, Care după firea omenească se trage din Avraam, din David, din neamul evreiesc, a chemat mai întâi pe păgâni. Nu! Mai întâi a venit să cheme oile cele pierdute ale casei lui Israil. Şi pentru ei a venit întâi.
Dar cum ştim că pe ei i-a chemat întâi? Apostolul Petru, în Ierusalim, predică în ziua întâi şi cred trei mii, iar în ziua a doua, se adaugă încă cinci mii. Dar cine erau aceş-tia care au crezut primii în Evanghelie? Evreii.
Biserica din Ierusalim, întemeiată de apostoli, de Iacov, de Petru şi de Ioan, stâlpii Evangheliei, a avut ca pe cei dintâi credincioşi, mai mult evrei. În Proschimentarul Ierusalimului se scrie: „… am avut în Ierusalim 15 arhierei, 15 patriarhi tăiaţi împrejur”. De la Iacov, fratele Domnului, şi până aproape de marele Constantin, au fost în Biserica din Ierusalim arhierei tăiaţi împrejur, adică din neamul evreilor, care mai ţineau încă tăierea-împrejur.
Deci, într-o perioadă de circa 300 de ani au fost în Ierusalim numai patriarhi şi arhierei evrei, iar Biserica din Ierusalim era alcătuită mai mult din evrei. După aceea a trimis Dumnezeu pe Pavel la neamuri, departe de Ierusalim. De aceea spune că i-a chemat întâi pe evrei, ca să n-aibă răspuns în ziua Judecăţii că nu i-a chemat.
Iar mai apoi, zice dumnezeiasca Evanghelie, a trimis, în ceasul cinei, să cheme şi pe alţii.
Cel dintâi chemat a zis: „Ţarină mi-am cumpărat, mă duc s-o văd, rogu-te să mă ierţi!”.
Ce este ţarina? De vrem să ştim ce este ţarina, să-L întrebăm pe Hristos şi El ne va spune. Căci ne-a spus-o pentru totdeauna în pilda cu semănătorul din ţarină, pe care le-a tâlcuit-o ucenicilor, atunci când L-au rugat: “Spune-ne, Doamne, care este înţelesul pildei cu semănătorul ţarinei?”. Şi El le-a spus: „Cel care seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău” (Matei 13, 37-38). Deci când auzim în Evanghelia de astăzi că cel dintâi a pus pricină de refuz că şi-a cumpărat ţarină, se înţelege că s-a legat de lumea de acum. Cel care nu vrea să meargă la cina Marelui Împărat, la împărăţia cerului, zicând că şi-a cumpă-rat ţarină, este tot omul care-i legat cu inima de lume, de lumea aceasta în care se lucrează toată fărădelegea şi tot păcatul. Acesta e omul care nu vrea să meargă la cina lui Dumnezeu când glasul conştiinţei îl cheamă, ci cumpără mereu ţarina aceasta, adică slujeşte acestei lumi şi răutăţilor din ea.
Dar de ce spune că a cumpărat-o şi nu spune că este a lui? Pentru că atâta mulţime stăm pe lumea aceasta, de când ne naştem şi până murim. O cumpărăm când deschidem o-chii şi o vindem înapoi când îi închidem: aşadar nu-i a noastră. Aici am găsit-o, aici rămâne.
Deci, când îl auzim pe omul acela că şi-a cumpărat ţarină şi n-a mers la cina lui Dumnezeu, să ştim că el este om lumesc, care se leagă cu inima de lucrurile cele deşarte şi stricăcioase ale lumii şi nu ascultă de chemarea conştiinţei, ca să meargă pe calea poruncilor lui Iisus Hristos. Acela şi-a cumpărat slujirea cea rea a lumii.
Al doilea a zis: „Mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i cerc. Rogu-te să mă ierţi!”.
Care-s perechile de boi şi cum le cearcă omul? Şi cum nu merge el la împărăţia cerurilor, cercând mereu aceste perechi de boi? Şi de ce le-a numit perechi de boi?
Perechile de boi sunt cele cinci simţuri pe care le avem toţi şi care sunt în câte două organe. Avem doi ochi cu care vedem, două urechi cu care auzim, două nări cu care mirosim, două organe cu care gustăm: limba şi cerul gurii; două organe ale pipăitului: cel din afară şi cel dinlăuntru. Căci simţim fierbinţeala şi răceala şi în afară, dar şi înăuntru. Tot aşa simţim asprimea şi durerea până la inimă, dar le simţim şi în afară.
Dar cum le cercăm noi şi cum nu mergem la cina Marelui Împărat? Prin aceea că pironim mintea şi inima noastră în aceste cinci simţuri şi nu vrem să ascultăm de glasul conştiinţei, ca să mergem la cina Marelui Împărat. Iată că vă dau o pildă. Astăzi e miercuri, sau vineri, sau timp de post şi trebuie să postesc, sau am canon de la duhovnic şi trebuie să postesc până la ora 5 sau până seara. Dar eu mă duc prin piaţă şi văd nişte plăcinte care-mi plac, sau nişte cornuri, sau altceva de mâncare, şi mă las biruit de pofta ochilor şi a pântecelui, mâncând înainte de vreme. Am încercat o pereche de boi. Care? Gustul. Glasul conştiinţei mi-a spus: “Omule, azi e zi de post, ai canon de la duhovnic!”. „Da, voi posti poimâine, azi mănânc, că mi-i foame!”. Am încercat o pereche de boi.
Înţelepciunea ne învaţă aşa: „Ochii tăi drepte să vadă şi urechile tale drepte să audă”. Iar Duhul Sfânt ne spune: „Doamne, abate ochii mei de la deşertăciuni” (Psalmi 118, 37).
Eu ştiu că trebuie să păzesc vederea, pentru că vederea e simţire împărătească la om, iar ochii se numesc cele două mâini ale sufletului, cum spune Marele Vasile, cu care omul ia păcatul de la distanţă. Dacă nu păzim ochii, nu putem păzi nici mintea, căci mare legătură au ochii cu mintea. Iar Scriptura ne spune să păzim gândirea, dar eu n-o păzesc; mă duc acolo unde e distracţie, la televizor, la meci, la cinema şi la necurăţii. Şi aşa, mai încerc o pereche de boi. Care? Vederea. Şi astfel nu ascult de glasul care mă opreşte de la aceasta, ca să mă duc la cina Marelui Împărat, la împărăţia cerurilor.
Dar să vedem mai departe. Zice Sfânta Scriptură: „Urechile tale drepte să audă” (cf. Pilde 23, 12). Trebuie să asculţi numai predicile, numai cuvântul lui Dumnezeu, numai cântările bisericeşti şi numai cele ce sunt necesare vieţii. Dar noi ce zicem? O voi face aceasta mai târziu, căci azi e nuntă şi cântă lăutarii! N-auzi cum cântă de frumos? Unu-i cu mandolina, altul cu scripca, altul cu toba… Şi aşa am mai încercat o pereche de boi. Cele două urechi au încercat şi perechea aceasta.
Sfânta Carte spune să umbli îmbrăcat în haine sfinte, că Sfântul Ioan Botezătorul a umblat în piele de capră şi Ilie Tesviteanul cu cojoc; iar patul nostru să fie tare, nu moale, că: „Vai – zice Isaia – de cei ce dorm pe saltele şi pe paturi moi, că uită de Dumnezeu!”. Dar eu vreau să fie pe mine haine moi, blănuri, patul meu să fie moale, cu plapumă de mătase, cu saltea de lână, nu de paie. Şi iată, am mai încercat o pereche de boi. Care? Pipăitul.
Glasul lui Dumnezeu îmi spune: Omule, să trăieşti cu cele strict de trebuinţă vieţii. Dar eu vreau podoaba trupului şi moleşeala lui, vreau băi. Vreau să-i fac baie viermelui acestuia care e tină şi merge în iad, dacă nu se pocăieşte. Numaidecât vreau să-l duc la băi; şi nu la băi simple, ci cu săpunuri frumos mirositoare. Şi aşa se aduce în suflet toată moliciunea şi toată răutatea dracilor, de la vederea goliciunii omului şi de la această nebăgare de seamă, mai ales când trupul e sănătos. Am mai încercat şi această pereche de boi, a pipăirii (Evrei 11, 6; Fapte 17, 27).
Ce ne-a mai rămas? Mirosul.
În post, bucătăria noastră trebuie să miroasă a zarzavat şi a ceapă şi a cartofi copţi, nu a carne şi a peşte şi a grăsimi. Că pierduţi suntem dacă voim să miroasă a dulce în zilele de post în bucătăria noastră. “Nu se mănâncă azi, miercurea sau vinerea, peşte şi carne!”. “Ei, taci din gură, că nu ce bagă în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură!”. Ştie ca sectarul să tălmăcească Scriptura pentru pântecele lui. Dar nu aşa se tâlcuieşte ea. Şi bagă friptura în pântece, şi mănâncă gras, şi foloseşte mirosuri de săpun şi parfumuri, şi se fardează pe obraz, că din om se face măscărici; nu lasă frumuseţea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Se vopseşte şi la buze, încreţeşte părul, face manichiură, toate blestemăţiile la care satana îi învaţă pe oameni. Şi se parfumează ca să miroasă pe drumuri şi să zică lumea: “Asta-i cucoana cutare, ăsta-i domnul cutare; dar frumos mai miroase după dânşii!”.
Dar acestea duc la putoarea gheenei şi la iad. Că atâta putoare e acolo, că toate putorile din lume de le-ai strânge la un loc, n-ai putea aduna cât un miligram din oceanul acela de putoare.
Vrei să miroşi pe drumuri şi să sminteşti pe alţii? Nu uita putoarea aceea din iad şi poate te vei îndrepta şi vei urî parfumurile.
Dumnezeu spune: da, să umbli în haine curate, să mergi la biserică, să te speli cu săpun care nu miroase, să te cureţi şi să te îngrijeşti, dar să nu miroşi a parfumuri. Că putoare şi vierme este omul după moarte. Dacă mergi pe la cimitire, când se dezgroapă vreun mort, ai să vezi în ce putoare stă acolo trupul. Dacă-l dezgropi după şapte-opt zile, miroase mai rău decât toate putorile lumii. Îţi arată Dumnezeu ce eşti.
Deci, aşa încearcă omul cele cinci perechi de boi: când coboară mintea cu voia sa la cele cinci simţiri şi vrea să le facă tuturora desfătare.
Dar dacă aceia au pus aceste pricini, ce-a făcut sluga din Evanghelie? Mergând înapoi la Domnul Său, a zis: “Doamne, am chemat pe aceştia la cină şi s-au scuzat cum vezi”. Atunci s-a mâniat Domnul acela care făcuse cina. Şi mâniindu-se că cei chemaţi au dat aceste pricini şi n-au venit, a zis către slugă: “Ieşi pe la răspântii şi pe la uliţele cetăţii şi adu-i aici pe săraci, pe orbi, pe betegi şi pe şchiopi!”.
Ce înseamnă răspântiile? Ştim că mergând singur pe un câmp, dacă dai deodată de două drumuri, unul care face la dreapta şi altul la stânga, şi dacă n-are cine să-ţi spună care e drumul cel bun, stai la răspântie şi nu ştii încotro s-o iei. Oare ce să fac: s-o iau la dreapta sau la stânga? Dacă nu ţi-ar arăta cineva calea cea bună, sigur vei greşi.
Aşa a fost când a venit Mântuitorul în lume pentru cina Părintelui Ceresc: a găsit lumea aceasta la o răspântie. Şi spune Scriptura: „Veţi umbla în calea limbilor şi a popoarelor, şi în întuneric, şi în umbra morţii”.
Erau atâtea popoare pe pământ care nu-L ştiau pe Dumnezeu şi care se închinau la mii de dumnezei. Fiecare avea dumnezeul lui şi pentru fiecare păcat îşi crea un Dumnezeu, după plăcerea lor. Întreaga omenire era la mare răspântie, la mare răscruce, şi a venit Mântuitorul să arate că este un singur drum şi un singur Dumnezeu, care a făcut lumea şi pe toate cele din ea.
Aţi aflat, deci, de ce ieşise la răspântie. Dar a mai spus: mergeţi şi pe uliţele cetăţii!
Cine merge mai adesea pe uliţe? Poporul de obşte. Fie că merge să vândă sau să cumpere, să-şi ia hrană pentru copii, fie pentru alte treburi, poporul de obşte umblă mai mult pe uliţe decât cei mai învăţaţi, care stau la birou, la divanuri, la locuri înalte. Ei sunt cei din casă, cum spune altă Evanghelie: „Doi vor fi în casă, unul se va lua şi altul se va lăsa”. Căci între ei sunt şi buni, şi răi. Va lua Dumnezeu pe cei buni pentru împărăţie, iar pe cei răi îi va lăsa să se muncească. Dar cei ce umblă pe uliţe sunt săracii şi oamenii de obşte. I-a spus să cheme pe cei de pe uliţe, pentru că la Hristos nu este deosebire de om mare şi mic. Căci spune Pavel: „În Iisus Hristos nu este iudeu, nu este elin, nu este stăpân, nu este slugă”. Şi iarăşi: „Vezi, frate, chemarea noastră, că dintre cei chemaţi la noi nu sunt mulţi de neam mare”.
A ales Dumnezeu pe cele simple ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi, şi pe cele de neam slab şi neputin-cios, ca să dea de ruşine pe celelalte. Aşa face înţelepciunea lui Dumnezeu, ca să nu se laude omul cu înţelepciunea sa şi să nu se sprijine pe puterea sa. El vrea ca Dumnezeu să Se laude întru toate, să-Şi arate puterea în cei slabi şi în cei neputincioşi, în cei nebăgaţi în seamă şi în cei puţini, ca să cunoască oamenii că puterea Lui este cea care lucrează – cum zice apostolul Pavel – ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, nu a noastră.
I-a spus să cheme orbii. Care orbi? Orbii la minte. Căci poate fi cineva orb cu ochii trupului, dar foarte înţelept la minte şi cu duhul. Iar acela nu e orb, ci adevăratul orb e cel cu păcate, care-i şi acela se lipseşte de cina Marelui Împărat. Căci a zis Mântuitorul la vindecarea orbului: „Am venit în lumea aceasta ca cei ce au ochi să nu vadă (fariseii, cărturarii şi făţarnicii, care nu vedeau decât cu ochiul zavistiei), iar cei orbi să vadă lumina”.
Şi a mai zis: „Cheamă-i şi pe cei betegi”, adică pe cei bolnavi, dar nu cu trupul, ci cu sufletul. Că Mântuitorul a spus: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi”, adică cei bolnavi sufleteşte. Pentru aceasta a venit El în lume.
Şi a mai zis: „Cheamă şi şchiopii”. Care şchiopi? Credeţi că numai cei ce umblă în cârje sunt şchiopi? Şchiopii adevăraţi sunt cei ce şchiopătează în legea lui Dumnezeu. Căci a zis marele Ilie Tesviteanul, când l-a mustrat pe Ahab: „Nu eu, împărate, nu eu l-am abătut şi l-am învăţat pe Israil să şchiopăteze din calea lui Dumnezeu, ci tu şi casa părinţilor tăi aţi şchiopătat de amândouă gleznele, din calea poruncilor lui Dumnezeu” (III Regi 18, 21). De aceea spune Evanghelia că sluga lui Dumnezeu, Iisus Hristos, chema pe cei care şchiopătau din calea poruncilor lui Dumnezeu, că erau şchiopi cu sufletul, nu cu trupul.
Şi după ce i-a chemat pe aceştia, sluga a dat de veste Stăpânului: „Stăpâne, am făcut cum ai zis, am chemat şi pe cei de pe uliţe, şi pe cei de la răspântii, şi pe cei orbi, şi pe cei betegi, şi pe cei şchiopi, şi tot mai este loc”. Ce înseamnă: „mai este loc”? V-am spus că a chemat mai întâi neamul evreiesc şi a întemeiat Biserica din Ierusalim, dar mai era loc. Pentru cine? Pentru popoarele păgâne. Căci iată ce au spus dumnezeieştii apostoli când au văzut că Dumnezeu, prin apostolul Petru (Fapte.11, 1-19), le-a chemat şi pe acestea la credinţa cea în Iisus Hristos: „Acum la neamuri ne vom duce”. Era loc pentru toate popoarele lumii, că în rai şi în împărăţia cerurilor e mare lărgime. Dumnezeu cheamă toate popoarele lumii. Căci spune proorocul Isaia: „Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca marea de apă” (Isaia 9, 9; vezi şi Avacum 2, 14). Dar şi Ieremia spune: „Toate neamurile, toate popoarele Mă vor cunoaşte până la urmă şi Mi se vor închina” (31, 34). Deci trebuie să vie toate popoarele, care se vor mântui până la urmă. Şi pământul, până la urmă, va fi plin întreg de cunoştinţa Domnului. Căci zice proorocul: „Nimeni nu va mai întreba în ziua aceea: Cunoşti pe Domnul? Că toţi Mă vor cunoaşte, de la mic la mare” (Isaia 40, 5; 46, 18). Va veni o perioadă când tot trupul are să cunoască, are să vadă slava Domnului.
Şi dacă a zis sluga că mai este loc, ce a zis Stăpânul? “Ieşi, omule, la drumuri şi la garduri, şi adu-i aicea, să se umple casa Mea!”.
Sluga a spus că mai este loc, iar Părintele Ceresc Îşi arată negrăita Sa iubire de oameni, zicând: „Adă-i aicea pe toţi, vreau să Mă bucur în veacul veacului. Vreau să se umple împărăţia cerurilor până la margine cu tot sufletul pe care l-am creat. Adu-i aicea, să se umple casa Mea. Aceasta va fi bucuria Mea cea desăvârşită. Eu i-am zidit pe toţi şi vreau ca toţi să stea cu Mine şi să cineze cu Mine în veacul veacului aici, în împărăţia cerurilor”.
Şi i-a zis să iasă la drumuri şi la garduri. Dar de ce la drumuri? Fiecare om are în viaţă drumul său. Pe atunci unii oameni mergeau pe calea rătăcită a închinării la idoli, alţii erau în calea rătăcită a iudaismului, alţii în calea filosofiei veacului de atunci. Erau foarte multe căi în viaţa popoarelor lumii. Acestea erau drumurile lor. De aceea a zis: “Ieşi la drumurile lor, du-te şi întoarce-i din drumurile lor greşite, şi adu-i la cina cea mare!”.
Dar de ce a spus: „şi la garduri”? Gardul este simbolul păcatului. Gardurile – fie că-s la curte, fie că-s la moşie, fie că-s la grădină – au rostul de a despărţi o grădină de alta, un ogor de altul, o casă de alta, o livadă de alta. Tot aşa, păcatul ne desparte pe noi de Dumnezeu, Ziditorul nostru, ca şi pe unul de altul. Când a zis „la garduri”, a zis: „Ieşi la cei căzuţi în păcate, care s-au despărţit de Mine şi unii de alţii, prin păcatele şi răutăţile lor, şi adu-i aicea, ca să se umple casa Mea!”.
Dar apoi ce mai spune dumnezeiasca Evanghelie? „Că zic vouă că nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea”. Aţi văzut? Din cei ce şi-au găsit scuze în păcate şi n-au vrut să vie, nici unul nu va gusta din cină.
Dar acum e momentul să vorbim ceva şi despre acele pricini date ca scuze. Vai de noi, păcătoşii! Glasul lui Dumnezeu în om este sluga Lui. Conştiinţa noastră este sluga lui Dumnezeu, care ne cheamă la cina Marelui Împă-rat. Ea pururea ne cheamă la Dumnezeu şi noi pururea găsim pricini ca să nu răspundem. Vezi pe omul înconjurat de averi? Oricât ar avea omul de mult, şi mai mult vrea. Am de arat, am de semănat, am treabă cu oile, am treabă cu boii, vreau să-mi fac casă nouă, am de măritat fete, am de însurat feciori, am de făcut cutare lucru… Şi zăbovindu-se în toate acestea, în toate lucrurile lumii celei deşarte şi stricăcioase, nu răspunde glasului conştiinţei, al slugii lui Dumnezeu din el, care-l cheamă la cină. S-a încurcat în toate pentru toată viaţa, legat de grijile lumii, şi le dă ca pricină, ca să nu poată merge la biserică, la rugăciune, la citire şi la toată lucrarea faptei celei bune. Găseşte tot felul de pricini şi nu merge la cina Marelui Împărat, nu-şi găseşte vreme de un ceas pe zi pentru rugăciune. De ce? Toată grija lui o cheltuieşte în grijile veacului de acum. Unul dă ca pricină, când trebuie să postească: “Nu pot, sunt neputincios, m-a dezlegat doctorul să mănânc bine. Dacă postesc în Postul Mare, în Postul Crăciunului, dacă ţin lunea, miercurea şi vinerea, ca toţi creştinii, mă topesc de foame”.
Dă drept pricină neputinţa şi nu vrea să postească. Conştiinţa îţi spune: “Omule, adu-ţi aminte că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!”. Nu-ţi aminteşti ce spune apostolul Pavel? „Bine este a întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările, întru care nu este mântuire”. Largă este calea pântecului şi pe toţi îi duce în gheena. Omul dă ca pricină neputinţa şi se ţine de ea. Dar ce e pricina sau scuza? Iată ce ne învaţă Sfântul Isaac: „Pricina sau scuza este o voinţă a păcatului şi înainte-mergătoare a lui; scuza este punte spre păcat” (Cuv. 26).
Unul ar vrea să facă milostenie, dar găseşte ca pricină pe “N-am de unde să fac, n-am nici un ban”. Altul vrea să lase tutunul, dar găseşte ca pricină pe “Nu pot, că m-am obişnuit cu dânsul”. Unul vrea să lase rachiul sau beţia, că-l distruge. Răspunde: “Nu pot, că aşa m-am deprins”. Altul vrea să meargă la biserică, însă zice: “Dar nu pot, că am treabă astăzi, trebuie să mă duc în cutare loc, am cutare treburi de făcut”. El ne-a auzit cuvântul: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să mă dezvinovăţesc de păcatele mele. Iar cu oamenii cei ce fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor” (Psalmi 140, 4). Găseşte mereu pricini. Vrea să facă omul păcatul, dar frica lui Dumnezeu îl opreşte. Însă după ce a găsit o pricină, îl face. Căci cel ce râvneşte la muiere străină, cel ce păcătuieşte şi face fărădelegi şi curveşte, acela zice: “Am firea fierbinte, sunt om sănătos şi nu-mi ajunge o femeie”. Strică şi casa celuilalt, îşi strică şi sufletul lui, ca şi pe al aceleia cu care păcătuieşte, pentru că a pus pricină neputinţa, că nu poate să se înfrâneze. Vai şi vai nouă, că a ajuns gheena acum lângă noi! Pricina merge înaintea păcatului, este grabnic înainte-mergătoare. Punte către păcat s-a făcut pricina, fiindcă a lipsit din el frica de Dumnezeu. Cum spune Duhul Sfânt: „Necredinţa călcătorului de lege spune inimii mele că nu este într-însul frica de Dumnezeu” (Psalmi 35, 1). Omul ar posti, ar merge la biserică, ar face milostenie, s-ar închina sau ar ţine curăţenia cu soţia sa, după legea căsătoriei, s-ar împăca cu fratele său, ar lăsa tutunul, beţia, sudalmele, ar lăsa zgârcenia, otrava nemilostivirii şi ura către fratele său, toate le-ar lăsa, dar nu-l lasă pricina închipuită de el. Găseşte pricină şi zice: „Dar cum am să-l iert eu pe celălalt, că eu sunt cineva, şi apoi el m-a supărat?!”. Pune vină pe celălalt, nu pe sine, şi găsind pricina aceasta, nu-l iartă pe acela şi, legat de satana, orbit şi prins cu inima în ghearele lui, se duce în focul gheenei, dacă moare fără să ierte.
Mânia omului se împarte în trei. Este o mânie care vine şi trece repede. Aceasta nu e periculoasă precum cele-lalte. Aceasta-i ca focul de câlţi: se aprinde şi se stinge. Căci zice Scriptura: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi” (Psalmi 4, 4). După ea îndată îşi cere omul iertare; de aceea această mânie nu este periculoasă. Este apoi al doilea fel de mânie. Ea e pizma care ţine minte răul două-trei zile sau mai mult. Şi, în sfârşit, este mânia sau zavistia, care ţine uneori toată viaţa. Îl ţine satana legat uneori de nici pe patul de moarte nu-l iartă pe fratele său. Această zavistie îl face pe om mai rău decât dracul, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Deci unul ca acesta dă ca pricină pe “Nu pot să-l iert, că el m-a nedreptăţit”. Şi stă întunecat ca un drac, şi stă cu satana în inima lui, şi nu aude Scriptura care zice: „Soarele să nu apună întru mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Îl ţine satana şi-i zice că-i drept, că are dreptate să nu ierte şi să nu ceară iertare, pe motiv că nu e el vinovat.
Iar cel ce trebuie să facă milostenie zice: „N-am de unde”. Cel pornit spre desfrâu găseşte şi el pricini. Pricina găsită este o învoire cu satana. Vai de noi şi de noi de credem că scăpăm din gheena pentru aceste pricini! N-auzi ce spune Duhul Sfânt: “Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să mă dezvinovăţesc de păcatele mele”?
Dar va zice careva: „Părinte, sunt şi pricini binecu-vântate”.
Să vedem care ar fi aceste pricini binecuvântate. Să vă dau un exemplu. Spune dumnezeiasca Scriptură în porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”. Dar această poruncă din Decalog n-are putere când te cheamă Dumnezeu la pocăinţă şi la mântuire, şi n-ai voie să mai iubeşti pe tatăl şi pe mama ta şi pe sora ta dacă ei nu te lasă să posteşti, să mergi la biserică, să te rogi, să te mântuieşti, să duci viaţă cinstită. Dacă te opresc de la acestea tatăl şi mama, nu-i mai poţi iubi, că ei sunt cei mai mari vrăjmaşi.
Căci spune Hristos în Evanghelie: „Tot cel ce vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl şi pe mama sa, sau pe sora sa, sau pe fratele său, sau pe prietenul său, sau pe însuşi sufletul său, nu poate să fie ucenic al Meu” (Luca 14, 26-27). Şi mai spune Iisus Hristos: „N-am venit să aduc pe pământ pace, ci sabie, căci vor fi doi contra trei într-o familie şi trei contra doi” (Matei 10, 34-36).
Deci cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie contra firii? Nu, dar firea noastră adevărată o găsim când iubim pe Dumnezeu. Numai în Dumnezeu trebuie să-i iubim pe părinţi şi pe fraţi. Porunca întâi din Decalog cere: ”Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, din toată puterea ta” (Ieşirea 20, 1). Deci cere toată fiinţa omului. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din inimă, adică din suflet, şi din cuget, adică cu mintea sau cu partea cugetătoare; din inimă, adică cu simţămintele, cu partea sentimentală a sufletului nostru, şi din virtute, adică cu trupul, deci cu toate cele ale noastre. Deci porunca întâi din Decalog cere de la noi o dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu. Numai după Dumnezeu sau în Dumnezeu trebuie să iubim pe aproapele, între care sunt şi tata, şi mama, şi neamurile. În acest caz trebuie să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. În ceasul când eu vreau să mă mântuiesc, să merg după Hristos, dar tata nu vrea, sora nu vrea, mama nu vrea, femeia nu vrea, copiii nu vor, prietenii nu vor, eu nu sunt ţinut să ascult de ei. În acest caz, am poruncă să-i urăsc şi să-L iubesc pe Dumnezeu. Nu trebuie să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu nici părinţii, nici înălţimea, nici adâncimea, nici puterile cele de sus, nici cele de jos. Când e vorba de ascultarea lui Dumnezeu şi de dragostea Lui, cine iubeşte mai mult vreo zidire decât pe Ziditorul, ori mamă, ori tată, ori ţarină, ori vie, ori moşie, ori copii, ori viaţa de aici, acela se înşeală şi va fi lepădat de la Dumnezeu cu totul, şi nu a ales cărarea care duce la cina Marelui Împărat.
Dar de ce să-L iubim pe El mai presus de orice?
Mai întâi, pentru că El este Ziditorul lumii văzute şi nevăzute. Al doilea, pentru că e Ziditorul omului. El a dat omului viaţa şi mintea, voinţa şi raţiunea, lumina, auzul, vederea şi tot ce îi trebuie pentru viaţa de acum şi pentru cea de dincolo. Al treilea, fiindcă poartă grijă tuturor fiinţelor din cer şi de pe pământ. Al patrulea, pentru că ne iubeşte şi este Prea Sfânt şi Prea Drept, şi nu urăşte pe cel ce vine la pocăinţă. Al cincilea, pentru că ne-a pregătit nouă împărăţia fără de sfârşit pentru puţinele fapte bune ce le putem noi face în zece sau douăzeci sau o sută de ani pe pământ, şi care sunt o nimica toată faţă de viaţa veşnică. Al şaselea, trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată inima şi să renunţăm la toate ale lumii, pentru că El este o fiinţă desăvârşită, preabună şi preaîndurătoare, Care nu voieşte să ne ducă în munca iadului. A făcut iadul cu atâţia diavoli şi munci, dar nu l-a făcut pentru oameni, căci zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor săi”. N-a făcut iadul pentru noi, ci pentru draci, iar dacă ne facem şi noi răi, asemenea dracilor, ne facem vinovaţi şi vrednici de gheenă. Iar al şaptelea, trebuie să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea, căci El este Stăpân suprem peste toate, Stăpânul lumii celei văzute şi nevăzute. Iar din dragostea cea nemărginită către noi, a trimis pe Mântuitorul, Fiul şi Cuvântul Cel Unul Născut, în lume, să Se îmbrace cu firea noastră – afară de păcat – şi să vestească mântuirea neamului omenesc, să ne cheme la cina cea mare a împărăţiei cerurilor, ca să petrecem acolo, împreună cu El, în vecii vecilor.
Dar vai de noi şi de noi când conştiinţa ne spune să facem o faptă bună sau să lăsăm răul! „Lasă-te de tutun, lasă rachiul, lasă jocurile, lasă petrecerile, lasă înjurătura, lasă ura pe fratele tău, lasă luxul, lasă femeia străină, lasă păcatele cu care te-ai îndeletnicit, lasă zgârcenia, lasă nemilostivirea, lasă aducerea aminte a răului!”, iar noi nu vrem, ci găsim fel de fel de pricini cu mintea noastră, şi socotim că aceste pricini sunt binecuvântate. V-am spus că atunci când e vorba de ascultarea lui Dumnezeu şi de dragostea Lui, chiar pricinile binecuvântate n-au nici o putere. Toate cad în acest caz.
Avraam a primit poruncă: „Du-te de înjunghie pe fiul tău…” (Facerea 22, 1-13). A aşteptat Avraam o sută de ani ca să-l aibă, şi când să se bucure de el, a primit poruncă să-l înjunghie. Şi s-a dus. Pentru ce? Ca să asculte de Dumnezeu, fiindcă-L iubea din toată inima. Şi văzând Dumnezeu la Avraam atâta lepădare de sine, atâta iubire, i-a spus cu jurământ: „Avraame, Avraame, fiindcă n-ai cruţat pe fiul tău, cu jurământ îţi spun că întru tine voi binecuvânta toate popoarele pământului prin credinţă”. Căci toţi suntem fiii lui Avraam, dar după credinţă, nu după trup. Căci Avraam prin credinţă s-a îndreptat. Pentru că zice Scriptura: „A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui aceasta spre dreptate” (Facerea 15, 6).
Deci, iată că trebuie să lăsăm toate pricinile pe care ni le aduce satana în minte, când vrem să facem o faptă bună. Căci toate sunt pricini omeneşti şi drăceşti, pricini care îndeamnă la păcate. Niciodată să nu căutăm pricini când trebuie să urmăm calea poruncilor lui Iisus Hristos. Toată pricina care ni se face spre neascultarea lui Hristos, a poruncilor Sale şi a dragostei lui Dumnezeu, de la satana este, sau de la păcatul din noi, şi nici o îndreptare nu vom avea prin ea în ziua morţii şi a Judecăţii. AMIN!

Lasă un comentariu

Filed under Predici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s