PREDICA A TREIA LA NAŞTEREA DOMNULUI

Din “Predici la Sărbătorile de peste an”
Editura Christiana 2001

PREDICA A TREIA LA NAŞTEREA DOMNULUI

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Fiindcă ne aflăm încă în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru şi Dumnezeul nostru, m-am gândit, fiindcă ieri s-a citit pastorala Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit, să spunem astăzi câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi, adică despre Naşterea lui Iisus Hristos.
Şi iată ce vreau să spun.
Aţi văzut că atunci când vine primăvara – fiecare din noi am apucat atâtea primăveri, câţi ani avem – mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi; apoi începe a încolţi iarba, pământul se umple de iarbă verde şi de flori, neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpie şi pe dealuri, dobitoacele ies la păşune, păstorii cântă din fluiere bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii şi prin livezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire şi se face un fel de rai pe pământ. Şi fiecare are o mulţumire sufletească ajungând să vadă această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, a anotimpurilor anului şi a tot pământul. Şi, de bucurie şi de mulţumire, dă slavă lui Dumnezeu.
Aşa s-a întâmplat şi când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a Naşterii Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare” (Luca 2, 10). S-au bucurat cerul şi pământul de această primăvară şi înnoire a neamului omenesc, de Naşterea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Dar, oare, cum a venit la noi această primăvară? Oare nu s-a ştiut de la începutul lumii că va veni cândva? Ba s-a ştiut încă de când a greşit Eva, strămoaşa noastră, în rai, şi de când a osândit Dumnezeu pe părinţii noştri să se ducă din rai pe pământ, ca să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Încă de atunci, această primăvară a început să-şi arate zorile, numai că nu era venită cu desăvârşire. Încă de atunci a zis Dumnezeu către şarpe despre Eva: „Aceasta îţi va zdrobi capul” (Facerea 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a căzut neamul omenesc şi prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul şarpelui, adică al satanei.
Dar de ce se cheamă Hristos “sămânţa femeii”? Aşa Îl numesc toţi teologii. Ci mai ales apostolii spun că Hristos din sămânţa femeii s-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sămânţă de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în cuvântul teologic la întruparea lui Dumnezeu, sau în capetele cunoştinţei: „Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Prea Sfintei şi Prea Curatei Fecioare Maria” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, II, Sibiu, 1947, p. 215, întrebarea 15).
Dar, oare, cum a venit această primăvară duhovnicească la noi şi cum şi-a încheiat această taină lucrarea astăzi? Dacă vreţi să ascultaţi, sau dacă aţi uitat Evanghelia, aduceţi-vă aminte. Nouă ne istoriseşte evanghelistul Matei aşa: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost, că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a se împreuna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18). Dar de ce a trebuit logodnic la fecioară? De ce a trebuit logodnic la acea Prea Sfântă şi Prea Curată care a născut de la Duhul Sfânt? Ce cuvânt – întreabă ereticii – este acesta, sau, de ce a trebuit să se mai logodească cu bărbat Maica Domnului, dacă a fost cămara Duhului Sfânt, plină de toate darurile Duhului Sfânt? Pentru două pricini a fost de trebuinţă logodnicul, cum arată dumnezeieştii Părinţi. Una pentru că trebuia să fie minţit satana, căci cu şapte sute de ani înainte de venirea Domnului, proorocul Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament, a spus la cap. VII cu 13: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil”, ce se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Satana a înţeles prin gura acestui prooroc că o Fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, şi din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe faţa pământului, să afle, care din ele va naşte fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Dar s-a înşelat, că nu poate el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu. Că zice dreptul Iov: „El (Dumnezeu) destramă planurile celor vicleni… El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfaturile celor înşelători ies prost” (Iov 5, 12-13). Nu putea cel viclean să întârzie taina mântuirii şi planul lui Dumnezeu de a mântui lumea. De aceea Dumnezeu şi-a arătat înţelepciunea şi prudenţa când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea şi însuşi satana că această Fecioară este chiar logodită cu bărbat, ca toate femeile, şi el să nu ştie taina că este fecioară, şi anume Fecioara cea din veci aşteptată şi aleasă să nască pe Mesia.
Aceasta a fost pricina întâia pentru care a avut logodnic. Iar a doua a fost şi mai tainică. Sfântul Grigore Teologul şi Marele Vasile spun că s-a dat logodnic Fecioarei ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mântuirii, să nu intre în luptă cu Hristos în taina mântuirii neamului omenesc (Marele Vasile, Tâlcuire la Psalmul 44, şi Sfântul Grigore Teologul, Cuvânt la Naşterea Domnului).
Hristos trebuia să pătimească, să fie schingiuit, să fie răstignit, să fie omorât. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (53, 4-5).
Iată de ce trebuia să pătimească El, conducătorul lumii, de la om. Şi dacă ar fi ştiut satana că fecioara aceasta are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă departe de El? Atunci satana n-avea să mai întărâte pe evrei, pe farisei, pe cărturari, n-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda, nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigonească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos şi să ne mântuie pe noi. Dar aşa, necunoscând satana taina, a început să-L prigonească, socotind că-i un drept, socotind că-i un prooroc, chiar de după botez, de când Hristos a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în muntele Carantania, cum spune dumnezeiasca Scriptură: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.” Chiar atunci s-a dus să-L ispitească, dar nu ştia sigur cine este, că auzi ce-I spune: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 1-3). Iar altă dată, când duhul cel necurat a strigat către Mântuitorul din îndrăcitul tămăduit în ţinutul Gherghesenilor: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul Celui Prea Înalt?” (Luca 8, 28), a spus aceasta pentru că diavolul ştia Scriptura care zice: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi Fiii Celui Prea Înalt toţi” (Psalmul 71, 6). Dar satana Îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor şi drepţilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), neştiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, Cel ce va prăda iadul şi va omorî moartea.
Dar cu câţi oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani, cu câţi patriarhi, cu câţi drepţi, cu câţi care au făcut minuni mari şi care au înviat şi din morţi? El ştia că trebuie să vină un prooroc, sau proorocul cel prezis de Moise, dar nu ştia că acela va veni în persoana lui Mesia. Iar dacă ar fi ştiut cu adevărat că-i Hristos, ar fi renunţat la lupta cu El. De ce? Ştia mai întâi că va fi biruit şi va rămâne de ruşine. Al doilea, ştia că dacă va lupta cu Dânsul, mai tare va întări taina mântuirii neamului omenesc, că Hristos a venit să sufere din dragoste pentru neamul omenesc. Şi deci ca să se încaiere el la luptă cu Hristos, a pus Dumnezeu logodnicul, ca o acoperire. Căci dacă el ar fi ştiut că are în faţă pe Hristos, nu mai aducea nici o ispită lui Hristos. De ce? Ca nu cumva Hristos să pătimească, fiindcă ştia că noi prin rănile Lui ne vom vindeca. Deci ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât şi batjocorit şi omorât, ca să nu se împlinească în felul acesta mântuirea lumii, care trebuie să vină prin cruce.
Iată deci cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnicul lângă Prea Curata Fecioara Maria.
Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Şi Iosif când a văzut că Maica Domnului are în pântece s-a întristat. El ştia că a luat această fecioară din mâna proorocului Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată şi s-o păzească cu totul în învăţătura Sfintelor Scripturi, şi când a văzut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gândul, cum cântă Biserica: „Spăimântatu-s-a Iosif” şi „Nu te mâhni, Iosife!”. S-a mâhnit, gândind cum se poate ca o fecioară de cincisprezece ani, curată şi prea sfântă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, a hrănit-o Arhanghelul Gavriil 12 ani şi apoi i se încredinţase lui, ca unui bătrân şi văduv, şi sfânt, să păzească acest odor, această cămară a tainelor, această floare a raiului şi a cerului, să fie acum grea? Cine a înşelat-o pe Maria, cine a greşit cu dânsa, cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?
Acestea erau întrebările pe care şi le punea, mâhnindu-se, bunul şi dreptul Iosif, după dreptate. Avea dreptate să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. „Mă tem – gândea el – că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o, iar pe dânsa, dacă o va afla poporul, o va ucide cu pietre. Da, mai bine am s-o las în taină şi să mă duc”. Căci zice Evanghelia: „Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevoind s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca şi cum Dumnezeu Însuşi i-ar fi spus: „Nu te teme c-a înşelat-o cineva, nu te teme că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins cineva să ţi-o fure, nu! Este preasfântă, preacurată, pentru dânsa am făcut cerul şi pământul şi am zidit toată făptura; ia-o, nu te teme!”.
Şi aşa, întărit de înger, Iosif a luat-o. Şi zice mai încolo Scriptura: „Şi n-a cunoscut-o pe dânsa până când a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1, 25). De la acest cuvânt, „până când”, pornind neoprotestanţii de tot felul, nu voiesc să o laude şi să o cinstească pe Maica Domnului, ci zic: „Auzi ce zice Scriptura: «Şi n-a cunoscut-o pe ea până când…»”. Ca şi cum ar da a înţelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut. Dar nebuni sunt şi slabi la minte toţi aceia care cugetă asemenea cu dânşii! Să cerceteze Scriptura mai întâi şi să vadă ce înseamnă cuvântul „până când”! Şi atunci să vadă adevărul, care străluceşte mai mult decât soarele în Evanghelie şi-n toate dumnezeieştile Scripturi.
Cuvântul „până când” înseamnă „veşnicie”, se spune în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Şi citind în scrierile dumnezeieştilor Părinţi, vedem tâlcuit că atunci când auzim zicându-se: „Întoarce-Te, Doamne, până când, şi Te umileşte (Te milostiveşte) spre robii Tăi” (Psalmii 89, 15), pe acest „până când” trebuie să-l înţelegem „veşnic”, „de-a pururea”, căci Dumnezeu nu Se întoarce numai până la o vreme, ci pururea Se întoarce către robii Săi care se roagă Lui. Sau când auzi în Psalmul 109: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”, să nu înţelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăşia şi pe diavolul, şi pe cei potrivnici, nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăţi cu el peste toate veacurile, deoarece ştim bine – şi este scris – că „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).
Sau de soţia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că „n-a avut copii până în ziua morţii ei” (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit?! Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a îngropat-o?! Prin urmare, cuvântul că fata lui Saul „n-a avut copii până în ziua morţii ei” a arătat veşnicia, că niciodată nu a mai născut.
Sau despre corabia lui Noe, ce zice? Şi nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe „până ce a secat apa de pe pământ” (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu; porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors. Deci cuvântul până când înseamnă veşnicie. Aşa şi despre Maica Domnului, când auzi că „n-a cunoscut-o pe ea până când”, înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat şi n-a cunoscut-o nimeni.
Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Şi a luat pe Maria, femeia sa, şi a venit poruncă de la Cezarul August, când domnea în Siria Chirineu, să meargă fiecare să se înscrie. Unde? La cetatea sa. Şi a venit Iosif cu Maria în cetatea Vitleem. De ce a venit Iosif în Vitleem? Vitleemul are patru nume în dumnezeiasca Scriptură. Vitleemul se mai chema şi Efrata în vechime. Dar se mai chema şi Cetatea lui David, căci într-însa s-a născut şi s-a uns împărat marele strămoş al Mântuitorului, după trup. Dar s-a mai numit şi Casa Pâinii, de către prea fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut şi a proorocit că acolo avea să pogoare şi să se nască pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul Iisus Hristos.
Dar unde se află Vitleemul? În Palestina. El e o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim şi Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul şi unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine zis cu Sfânta Treime. Acolo este Vitleemul.
Dar de ce s-a născut Mântuitorul în Vitleem? Fiindcă Vitleemul era cetatea lui David şi aţi auzit mai sus ce i-a spus îngerul. Zice: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria femeia ta!”. Iosif se trăgea din neamul lui David şi din casa lui David, de acolo, din Betleem, şi a venit după dreptate să se înscrie acolo de unde era şi el, şi Maica Domnului.
Şi ce s-a întâmplat dacă a venit în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de naştere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo patru-cinci sute de ani de venirea lui Hristos în lume: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israil” (Matei 2, 6; Miheia 5, 1). Această proorocie au cunoscut-o şi arhiereii, şi cărturarii când i-a întrebat Irod unde va să se nască Hristosul. Căci ei au răspuns: „În Vitleemul Iudeii”; şi i-au spus proorocia aceasta. Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, fiind grea, tocmai atunci a sosit vremea de naştere, împlinindu-se nouă luni. Şi să nu credeţi că Maica Domnului, cum hulesc unii, a născut pe subţioară, sau că a născut pe la spate. Nu, nu, nu! A născut ca toate femeile; ceea ce n-a fost firesc la Maica Domnului este că n-a avut dureri la naştere şi că naşterea nu i-a stricat fecioria, căci era o naştere proprie numai lui Dumnezeu. Dacă trece raza soarelui acum prin geamul bisericii acesteia, se poate vedea apoi urma ei pe geam? Cine poate arăta pe unde a trecut şi cum a trecut? Aşa a trecut Hristos prin Maica Domnului, fără să lase urme, fără să strice cheile fecioriei, dar L-a născut la plinirea vremii, adică la nouă luni.
Naşterea Maicii Domnului a fost atât după legile firii, căci a născut la nouă luni, cât şi mai presus de firea noastră, căci n-a avut dureri la naştere, n-a cunoscut dulceaţă de bărbat mai înainte, precum celelalte femei, şi nici nu i-a stricat bărbatul fecioria. Fecioară a fost înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară a rămas după naştere.
Şi tocmai atunci sosind vremea să nască, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naşte o femeie tânără. Bătrânul Iosif luase şi un bou să-l vândă, care cu suflarea lui a încălzit pe Pruncul Iisus la naştere.
În acest timp, păstorii de turme, făcând strajă împrejurul turmelor lor, deodată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului s-a arătat împrejur, iar ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi! Căci iată, că vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; căci vi S-a născut vouă Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi vouă semn. Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iară după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta” (Luca 2, 8-15). Şi ducându-se, au aflat pe Mântuitorul în iesle şi lângă El pe Prea Curata, Prea Sfânta Fecioara Maria şi pe bătrânul Iosif. Şi îndată au venit şi magii care umblau după stea, căci steaua stătuse deasupra peşterii. Şi i-au adus Lui daruri: aur ca unui Împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort, pentru mântuirea neamului omenesc.
Iubiţi fraţi, poate şi frăţiile voastre, şi noi am stat în una din nopţi afară, când cerul era înstelat şi stelele aşa de frumoase şi de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce aţi face dacă aţi vedea deodată că stelele şi cerul tot vin şi vin şi vin spre pământ şi se apropie? Şi se apropie din ce în ce mai tare, mai tare luminează, şi de atâta orbire şi de frică, negreşit, mai că v-ar ieşi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi! Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi şi tot vine şi orbeşte lumea, şi arde lumea cu razele sale şi miliarde de raze străpungând văzduhul şi arzând toate şi luminând toate! Câtă frică ar fi atunci şi cât cutremur să vezi stelele şi soarele venind spre pământ! Ei, dar nimica n-ar fi aceasta faţă de ce s-a întâmplat la Naşterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului şi al pământului, Cel ce a zidit soarele şi a pus lumina, razele şi căldura în el, şi a pus luminători pe tăria cerului, Acela a venit! Câtă spaimă, cât cutremur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi, gândind că Cel ce a făcut toate din nimic a venit până la firea noastră. Şi n-a voit să vie să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă şi într-o peşteră.
Dar de ce s-a născut într-o peşteră? De ce? Pentru că ea e simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului, şi în lumea care era într-o noapte, că zice marele apostol Pavel: „întunericul veacului acestuia”. Veacul de acum, şi mai ales cel până la Hristos, era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli şi al păcatului. Şi s-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii, şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumina, să risipească întunericul. De unde? De la peşterile de care a spus Isaia. Căci zice: „Peşterile lor – vorbeşte de peşterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute”. Şi a venit să risipească întunericul şi peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului.
Dar de ce s-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? Tot pentru aceasta: „Şi iată, Mirele vine la miezul nopţii”. Aşa va fi şi judecata, tot la miezul nopţii. A venit Hristos să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia de atâtea mii de ani întunecat, pentru că El era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El era Lumina lumii şi de la început a venit să lumineze întunericul şi să strălucească în toate părţile cu razele soarelui Dumnezeirii Sale.
Dar ştiţi în care zi a săptămânii s-a născut? Poate vă întreabă cineva: „Ştiţi în ce zi s-a născut Hristos?”. Adu-ţi aminte din Scriptură ziua în care a plouat mană peste Israil. Când a fost ziua aceea? Ziua întâi a săptămânii. Tot în ziua întâi a săptămânii a făcut Dumnezeu lumina. Căci a zis Dumnezeu în ziua întâi: „Să se facă lumină” (Facerea 1, 3). În ziua întâi s-a născut Hristos, duminica s-a botezat, cum arată Părinţii de la Soborul IV ecumenic, duminica Sfinţii Apostoli făceau Sfânta Liturghie, sau în „ziua soarelui”, duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste sfinţii Săi ucenici şi apostoli, prin pogorârea Sfântului Duh, şi tot duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica s-a fost descoperit şi Apocalipsul, că dumnezeiescul Evanghelist Ioan zice: „Am fost în duh în zi de duminică” (Apocalipsa 1, 10). Iată dar câte sunt legate de ziua duminicii.
Deci, de aceea a sfinţit Dumnezeu ziua duminicii şi cu Naşterea Sa şi cu pogorârea Duhului Sfânt, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumina. Căci a zis Dumnezeu: „Să se facă lumină” şi s-a făcut lumină. Parcă ne-ar spune Mântuitorul: „Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci, şi am venit acum să aduc lumina cea sfinţită şi duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul şi voi lumina peste tot omul care vine în lume cu lumina sfinţită; Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele şi lumina zilei, şi Eu am venit acum ca lumină gândită, ca lumină duhovnicească”. Iată pentru care pricină Hristos s-a născut duminica şi la miezul nopţii.
Iubiţi credincioşi, oare este vreo margine tainei acesteia? Oare pot să înţeleagă îngerii şi oamenii taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei Lui în trup? Nu. Nici îngerii, nici Heruvimii, nici Serafimii; cum dar, vor putea să înţeleagă minţile raţionale de pe pământ taina aceasta? Cum încape Dumnezeu Cel necircumscris, necuprins în toate zidirile Sale, în pântecele Fecioarei şi să fie, în acelaşi timp, pe scaun cu Tatăl, la cârma a tot universul? Taina iconomiei în trup rămâne pururea taină, cum zice Marele Vasile: „Taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvântul covârşeşte cu minunea zidirea tuturor făpturilor celor văzute şi nevăzute” (Sfântul Vasile cel Mare, cap. 8 a celor Despre Sfântul Duh). Pe drept cuvânt s-au speriat îngerii, s-au speriat oamenii şi nimeni nu a putut înţelege cum Dumnezeu, prin fire Prea Înalt fiind, S-a pogorât până la noi şi S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat. Deci această minune a minunilor nu s-a lucrat de Dumnezeu după fire, ci mai presus de fire şi mai presus de minte.
Iar prin această pogorâre a Lui până la noi mai mare slavă a aflat. Cea mai mare slavă a Celui Prea Înalt s-a arătat în pogorârea până la noi. Căci zice dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului: „Slava Celui Prea Înalt s-a arătat în pogorârea la cele de jos”. Pogorârea până la noi, mai mare cinste-I este, mai mare slavă. Mare I-a fost slava şi slavoslovia Lui în ceruri, că s-au spăimântat şi îngerii, şi Arhanghelii, şi Heruvimii, şi Serafimii, când L-au văzut pogorându-Se. Ziceau: „Iată, Dumnezeu S-a făcut om, Dumnezeu S-a pogorât până la om, Dumnezeu mănâncă şi Se îmbracă asemenea lor, Dumnezeu umblă şi Se întristează cu ei, Dumnezeu cere ajutor şi Se mâhneşte cu dânşii. Ce este aceasta? Nu cumva Şi-a ieşit din fire? Nu cumva Dumnezeu a slăbit? nu cumva aceasta este ceva ce poate să-I ia Lui ceva din slavă?”. Nu. A fost sfatul cel mai înainte de veci al Prea Sfintei Treimi ca El să vie până la noi, şi din această pogorâre mai mare slavă Şi-a făcut Dumnezeu, şi în ceruri, şi pe pământ.
Iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun un lucru. Câte ar fi de spus! Dar ce putem cuprinde într-o predică în cadrul Sfintei Liturghii despre Naşterea lui Dumnezeu Cuvântul şi despre venirea Lui la noi? Atâta numai să ştiţi, că mare dragoste şi nemărginită bunătate ne-a arătat Dumnezeu prin venirea Lui până la noi, ca să Se facă asemenea nouă.
N-aveam să putem înţelege în alt fel nici că El e Dumnezeu, nici că pe Dumnezeu Îl avem Tată, nici că este şi un Duh Sfânt, n-aveam să ştim tainele acestea ale creştinătăţii care sunt astăzi prealuminate, dacă nu venea El în lume şi nu trimetea după aceea pe Duhul Său, ca să deschidă inimile noastre, şi pe sfinţii Săi apostoli, ca să ne deschidă mintea, să înţelegem Scripturile şi să rămână până astăzi cuvântul Lui viu şi lucrător în inimile şi-n minţile celor binecredincioşi.
Aceasta s-o ştiţi când ajungeţi la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să daţi slavă milostivirii şi bunătăţii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Prea Curatei şi Prea Sfintei Fecioare Maria, care a slujit la Naşterea Lui, că ne-a învrednicit pe toţi să mai ajungem încă o dată Naşterea Domnului şi să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina venirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul.Amin!

Lasă un comentariu

Filed under Predici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s