PREDICĂ LA NAŞTEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Din “Predici la Sărbătorile de peste an”
Editura Christiana 2001

PREDICĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI DUMNEZEU ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

ŞI PENTRU TAINA ICONOMIEI CELEI ÎN TRUP

Părinţilor şi fraţilor,
Încă de la începutul lumii acesteia simţite şi văzute, Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, care căzuseră în păcat, i-a mângâiat cu nădejdea izbăvirii şi a mântuirii. A căzut mai întâi femeia în păcat, şi s-a făcut pricină de moarte şi lui Adam, şi la tot neamul omenesc.
Adam, aducându-şi aminte de cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-a zis către el, că „… în ziua în care vei mânca din el (din pom), cu moarte vei muri” (Facerea 2, 17), era foarte scârbit şi deznădăjduit, căci credea că îndată va muri şi el, şi femeia lui. Dar auzind de la Dumnezeu cuvântul pe care l-a zis către şarpe, că sămânţa femeii sale va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15), a înţeles că el nu va muri îndată, ci are a trăi şi a naşte fii. Şi înţelegând că prin sămânţa femeii sale are a se izbăvi de tirania diavolului, foarte s-a bucurat şi, din covârşitoarea bucurie ce a luat din această tainică înţelegere, a numit pe soţia sa Eva, adică viaţă (Facerea 3, 20). Şi acest lucru l-a făcut strămoşul nostru Adam pentru două pricini: întâi, că Eva avea să fie maica tuturor celor vii (Facerea 3, 20), iar al doilea, că dintru dânsa, prin Născătoarea de Dumnezeu, era să se nască Viaţa, Hristos, Care avea să facă vii pe toţi cei omorâţi cu păcatele (Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, cap. IX, Mănăstirea Neamţ, 1826 p. 386). Dar iată, părinţilor şi fraţilor, că cele ce atunci în chip umbros se închipuiau, astăzi cu totul se luminează şi la săvârşire ajung.
Astăzi bucuria cea veche a lui Adam se înnoieşte şi bucuria lui bucurie de obşte se face la tot neamul omenesc. Fiindcă astăzi sămânţa femeii a venit în lume, prin care capul şarpelui celui înţelegător s-a sfărâmat (Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin, precum şi alţi dumnezeieşti Părinţi înţeleg că Hristos sămânţa femeii se numeşte, ca unul ce nu s-a născut din sămânţă bărbătească; vezi şi la Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, pp.385-386). Astăzi, prin Eva cea tainică, Hristos viaţa (Ioan 6, 35, 47) în lume a intrat. Astăzi Adam Cel Nou vine să mântuiască pe cel vechi şi Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Omului (Ioan 13, 31), ca pe noi, oamenii, fii ai lui Dumnezeu să ne facă (Ioan 1, 12). Astăzi, Cel ce este Se zămisleşte, Cel nezidit Se zideşte şi Cel neîncăput Se face încăput. Astăzi, Dumnezeu vine la noi cu fire străină de a Sa, anume cu cea omenească (Sfântul Grigore Bogoslovul, Cuvânt la Sfintele lumini – Hexaimeron, p. 155, Bucureşti, 1826). Deci, dacă auzim în dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu Se răzgândeşte, şi dacă răzgândirea lui Dumnezeu – după tâlcuirea dumnezeiescului Părinte Maxim Mărturisitorul – este schimbarea modului providenţei Sale (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. III), apoi iată că astăzi vedem cu toţii schimbat oarecum planul proniei celei preabune a lui Dumnezeu privitor la mântuirea neamului omenesc. Dar va zice cineva: cum şi în ce fel s-a schimbat astăzi chipul proniei celei preabune a lui Dumnezeu privitor la mântuirea noastră? Spre a înţelege acest lucru, voi da o pildă. Să ne aducem aminte cum şi în ce fel a binevoit Dumnezeu a se apropia de poporul lui Israil, ca să-i dea legea cea veche. Dumnezeiasca Scriptură ne arată desluşit că acolo cu mare slavă şi nesuferită spaimă a venit Dumnezeu la poporul Său. Cu tunete, cu fulgere, cu sunet de trâmbiţe, cu nor des (Ieşirea 19, 16) şi cu ucidere de pietre, cu săgeţi şi cu moarte a ameninţat pe cei ce se vor apropia de Muntele Sinai, întru care pogorâse (Ieşirea 19, 12-13).
Iar acum, când vine să plinească legea (Psalmii 18, 8) şi altă lege nouă să dea neamului omenesc – iată, cele vechi au trecut! –, Se apropie de noi pe o cale cu totul nouă faţă de cea din Muntele Sinai. Atunci Şi-a ales un munte pentru apropierea de poporul Său, iar acum o Fecioară Prea Sfântă şi Prea Curată. Acolo, pe vârful muntelui S-a pogorât (Ieşirea 19, 20); aici, în mitrasul cel prea curat al fecioarei Se sălăşluieşte, în peştera cea curată Se naşte şi în ieslea dobitoacelor Se pune (Luca 2, 7), ca pe noi, oamenii, cu harul Său să ne hrănească şi de dobitoceasca viaţă să ne izbăvească. Acolo Se coboară cu mare slavă şi spaimă, aicea vine cu lumină şi neasemănată blândeţe şi prin cea obişnuită a noastră Se apropie de neamul omenesc, născându-Se ca noi şi pentru noi (vezi Sfântul Ioan Damaschin, Teologhion. Însemnări la cartea I, cap. VIII, p. 459, Iaşi, 1806). Acolo, de glasul tunetelor şi al trâmbiţelor care răsunau cu tărie şi de fumegarea muntelui, poporul lui Israil s-a cutremurat şi spăimântat foarte (Ieşirea 19, 16). Iar aici, în liniştea nopţii Se naşte şi o stea, pe cer trecând, vesteşte magilor că Împăratul Slavei S-a pogorât la noi.
Acolo tunete, şi fulgere, şi norii cei întunecaţi, precum şi trâmbiţele, care răsunau cu glas tare, vestesc apropierea lui Dumnezeu de poporul Său. Dumnezeu zice lui Moise să oprească poporul, să nu se apropie spre a vedea slava Lui, ca să nu moară mulţime din ei (Ieşirea 19, 21). Iar aici, un înger, cu multă blândeţe se apropie de păstorii cei ce făceau străji de noapte împrejurul turmelor de oi şi le zice: „Nu vă temeţi, căci iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul! Că astăzi în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 9-10). Şi o dată cu vestirea îngerului celui blând, oastea lui din cer cu mare bucurie slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Acolo nimeni afară de Moise nu se putea apropia de Dumnezeu, ca să nu moară (Ieşirea 19, 21). Iar aici, o Fecioară nevinovată ţinea pe braţele sale pe Atotţiitorul Dumnezeu şi preafericitul Iosif în peştera cea săracă găseşte loc Celui pretutindeni neîncăput, care are Cerul scaun şi pământul reazem picioarelor Sale (Faptele Apostolilor 7, 49). Dobitoacele cele necuvântătoare stau aproape de Făcătorul a toate şi nici nu se ard, nici nu se mistuie de Dumnezeul nostru, Care este foc mistuitor (Ieşirea 3, 2; Psalmii 96, 3).
Magii şi păstorii vin cu evlavie să se închine lui Dumnezeu Celui întrupat şi nu se ucid cu pietre, nici nu se ard cu fulgere. Cel ce a dat legea lui Moise în Muntele Sinai, acum nu se mai ascunde în negură şi nori întunecaţi, ci Se arată prunc preablând şi preanevinovat. Cel nevăzut atunci, acum Se vede, Cel ascuns atunci, acum Se arată. Cel neapropiat Se apropie şi aproapele nostru cu prisosinţă se face. Acolo, la Muntele Sinai, poporul lui Israil, văzând muntele spumegând şi cutremurându-se şi fumul din el suindu-se ca dintr-un cuptor (Ieşirea 19, 18), departe de munte stând, cu mirare şi spaimă privea şi de glasul trâmbiţelor, care din ce în ce mai tare sunau, precum şi de lumina focului şi de fulgerele care spintecau văzduhul, foarte înfricoşându-se, s-a dat înapoi de lângă munte, tremurând cu mare spaimă. Şi nesuferind slava cu care Se pogorâse Dumnezeu în Muntele Sinai, rugă pe Moise să vorbească el cu dânşii şi nu Dumnezeu, ca să nu moară (Ieşirea 20, 19). Iar acum, Cel de neîndurat şi de necuprins nu mai vine înconjurat de foc, de negură şi de lumină mare, ci în scutece copilăreşti preasărace, şi toţi, oricâţi ar voi, pot să-L privească şi să-i vorbească Lui fără de frică. Atunci din cer Dumnezeu vorbeşte casei lui Iacov şi fiilor lui Israil (Ieşirea 20, 22), iar acum, pe pământ pogorându-Se Dumnezeu, semnele pogorârii Sale le vesteşte nouă prin cele de sus, prin îngerii păstorilor şi prin steaua magilor, ca să înţelegem că, chiar şi jos pogorându-Se, cele de sus Îi slujesc ca lui Dumnezeu, Carele pretutindeni este şi toate le stăpâneşte. Acestea cugetându-le noi, să ne pornim din inimă a lăuda şi a slăvi bunătatea, milostivirea şi blândeţea cea nemăsurată cu care Prea Bunul şi Prea Milostivul nostru Mântuitor S-a pogorât la noi şi a venit să Se facă asemenea cu robii Săi, ca pe toţi din robia cea amară să ne izbăvească.
Slavă milei şi milostivirii Lui, slavă bunătăţii Lui celei fără de margini şi îndurării Lui! Cu adevărat se cuvine a zice: „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este număr” (Psalmii 146, 5). Şi iarăşi vom zice: „Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut” (Psalmii 113, 11). Dar oare, fraţii mei, care a fost pricina acestei pogorâri negrăite a lui Dumnezeu la neamul omenesc? Cine a silit pe Cel nesilit să Se pogoare şi să vie la noi şi să Se facă asemenea nouă şi de noi atît de aproape? De vom întreba Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, ea ne va răspunde nouă că dragostea Lui cea nemărginită a fost pricina pogorârii Sale la neamul omenesc. Acest adevăr ni-l arată dumnezeiescul Teolog şi Evanghelist Ioan, zicând: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Dar şi marele apostol Pavel adevereşte acest lucru când zice: „Dumnezeu Şi-a întărit dragostea Sa către noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi când încă eram păcătoşi” (Romani 5, 8). De această nemăsurată dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc vorbind cândva şi Sfântul Fotie, a arătat că: „Cu prisosinţă suntem datori noi, oamenii, de a iubi pe Dumnezeu, Care ne-a iubit pe noi. Şi ar fi de trebuinţă a pătimi ceva şi a nu ne depărta de El. Pentru ce? Pentru aceea că mai întâi El ne-a iubit pe noi. Şi anume pe cine? Pe noi, cei care eram vrăjmaşii Lui şi ne războiam cu El.” Apoi, minunându-se de această dragoste negrăită a lui Dumnezeu către noi, zice: „Văzut-ai covârşire, văzut-ai câtă este datoria? Dar adaugă şi pe cea mai mare: nu numai că n-a fost iubit, ci a fost şi necinstit de noi, şi pălmuit, şi răstignit, şi între cei morţi S-a socotit. Şi prin toate acestea a arătat dragostea Sa cea către noi”. Şi apoi zice: „O, dragoste care ai înspăimântat pe îngeri, şi pe oameni la cer i-ai înălţat, şi tirania dracilor ai surpat! Cine nu va iubi pe Acest Iubitor; iar mai vârtos cine, lucrând, ceva vrednic de darul cel atât de mare va săvârşi, sau măcar cât de puţină datorie va plăti? Că măcar de nenumărate ori de ar muri, nimica mare nu a făcut. Că pentru Făcătorul de bine, pentru Iubitorul o face, dar nu pentru vrăjmaşi şi războinici, precum Acela a pătimit” (vezi Icumenie, în tâlcuirea Epistolei către Romani). La fel şi Fericitul Augustin, arătând că dragostea a fost pricină de pogorâre a lui Dumnezeu la neamul omenesc, zice: „Dumnezeu din dragoste vine la noi şi Se face om. Dumnezeu Cel nevăzut, din dragoste S-a făcut asemenea robilor Săi şi din dragoste S-a rănit pentru fărădelegile noastre. Dumnezeu din dragoste a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe robi, a trimis şi pe Duhul Sfânt, ca să facă fii după dar, pe robi; pe Fiul Său L-a dat ca preţ al răscumpărării noastre, iar pe Sfântul Duh pentru întâietatea dragostei faţă de noi… Şi pe Sineşi se face om spre moştenirea înfierii noastre. Dumnezeu pentru om S-a făcut om, ca să fie El şi Ziditor, şi Izbăvitor. Şi ca să se nască oamenii de la Dumnezeu, născutu-s-a întâi Dumnezeu din oameni (vezi Eihir, cap. 21).
Deci, fraţii mei, să înţelegem şi cu statornicie să credem că nimeni n-a putut să-L silească pe Dumnezeu şi să-L îndemne a Se pogorî până la smerenia noastră, fără numai dragostea Lui şi bunătatea Lui cea fără de margini. Din această negrăită naştere prunc se naşte în iesle, se înfaşă în scutece, se culcă, apoi creşte sub ascultarea omului, primeşte botez de la om, ia asupra Sa toate patimile cele fireşti şi neprihănite ale noastre (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, pp.147 şi 217): flămânzeşte, se osteneşte, suferă durere, întristare şi cele asemenea. Apoi Se numeşte pe Sine Fiu al Omului, slujeşte ucenicilor Săi, spălându-le picioarele, slujeşte tuturor prin facerea de bine, suferă batjocură de la oameni. Iar în vremea sfintelor şi preacuratelor Sale patimi, atâta împreună pogorâre a primit şi atâta S-a deşertat de slava Sa pentru dragostea cea către oameni, încât, după cum zice marele Grigorie Teologul: „S-a părut că aproape S-a făcut afară de Sineşi şi afară de vrednicia dumnezeirii Sale” (Cuvânt la Naşterea Domnului).
Dar oare, fraţii mei, această pogorâre neasemănată a lui Dumnezeu Cuvântul I-a pricinuit Lui vreo micşorare sau scădere de slavă? Nicidecum. Ci mai vârtos adăugire de slavă şi înălţare mai mare. Acest adevăr îl arată nouă dumnezeiescul apostol Pavel, zicând: „Cu chipul aflându-Se ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte – şi moarte de cruce”. Dar care a fost slava care a urmat acestei pogorâri a lui Hristos? Acelaşi mare apostol ne spune în continuare: „Pentru care, Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este peste tot numele: ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi toată limba să mărturisească că Iisus Hristos este Domn, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11). Deci întru totul adevărat este că ascultării şi smereniei celei preamari a Domnului înălţare şi slavă încă mai mare i-a urmat. Că lui Dumnezeu şi pogorârea din înălţime preavestită slavă I se face, după cum şi dumnezeiescul Grigore al Tesalonicului, în cuvântul cel de la Naşterea lui Hristos, adevereşte, zicând: „De vreme ce Dumnezeu este din fire mai presus şi mai înalt decât toate şi nu are a se sui la înălţime mai sus şi la slavă mai mare, de nicăieri de aiurea nu putea a Se slăvi şi a Se înălţa, fără numai din cele de jos, adică din împreuna Sa pogorâre şi din împreună smerirea cu zidirile Sale. Că slava Celui Înalt este pogorârea la cele smerite, ca să le arate lor, care din darul înălţimii şi al slavei s-au stricat, cale preabună de înălţare şi de slavă adevărată prin smerenie”.
Dar şi aceasta e bine a o cunoaşte, părinţilor şi fraţilor, că pogorârea şi iconomia întrupării lui Dumnezeu Cuvântul nu s-a făcut numai o pricină de preamare şi negrăită slavă, ci prin această iconomie în trup a Domnului, mai mult ca prin toate lucrurile lui Dumnezeu, s-a cunoscut covârşitoarea şi nemăsurata putere a lui Dumnezeu, bunătatea Sa, înţelepciunea Sa şi dreptatea Sa. Căci după mărturia dumnezeieştilor Părinţi, aceste patru însuşiri au lucrat la taina aceasta a iconomiei în trup. Bunătatea Sa cea desăvârşită s-a arătat, întrucât nu a trecut cu vederea zidirea Sa, cea zdrobită de diavolul, ci milostivindu-se, de a doua oară o a zidit. Apoi, înţelepciunea cea desăvârşită, întrucât a aflat chipul zidirii de a doua oară şi al vindecării. Iar dreptatea, pentru că nu cu tirania a făcut mântuirea omului, celui ce de voie se stăpânea de păcat şi de diavolul. Şi puterea, că nu a slăbit deloc prin acest fel de a doua oară zidire şi mântuire a oamenilor (vezi Paza celor cinci simţiri, ed. I, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 384).
Deci, cu mare cuviinţă se cade nouă a ne minuna şi a ne bucura de bunătatea lui Dumnezeu, de înţelepciunea Sa, de dreptatea şi de puterea Sa, prin care a binevoit a lucra pentru mântuirea noastră (vezi pe larg op. cit., pp. 378-379). Cu adevărat minunate şi adevărate foarte sunt toate cele ale lui Dumnezeu în taina aceasta a înomenirii Fiului Său, când vedem că fecioara a născut pe Emanoil (Isaia 7, 14). Aceasta ne arată că naşterea este mai presus de naşteri, căci Fecioara, care a zămislit prin auz (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 147), astăzi naşte după legile firii – şi în acelaşi timp mai presus de firea naşterii – pe Mântuitorul lumii, Hristos (ibidem). Naşte fără de dureri şi fără stricăciune, fiindcă nici dulceaţa şi nici stricăciunea de la bărbat nu a cunoscut (ibid., p. 273). Astăzi vedem minuni noi urmând celor vechi. Firea dă împrumut firii. A născut Adam la început femeie fără de femeie (Facerea 2, 21-22) şi a rămas întru feciorie. Iar acum, Prea Sfânta Fecioară naşte bărbat fără bărbat, rămânând pururea Fecioară (ibid., p. 275). Mai presus de înţelegere şi de cuvânt, Dumnezeu Însuşi a lucrat în taina întrupării Sale. Că la El nici un lucru nu este cu neputinţă (Luca 1, 37). Deci, pe cele mai presus de minte şi preaslăvite se cade nouă cu tăcere să le cinstim şi cu spaimă şi cu minunare a minţii să le prăznuim (Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., pp. 394 şi 404). Învăţaţii şi filosofii şi cei bogaţi să filosofeze precum magii şi spre minunile cele din Vitleem astăzi cu gândul să călătorească, iar păstorii cu bucurie să cânte. Săracii şi străinii să se veselească, pentru că Hristos ca un străin şi în străin chip în ieslea cea săracă se naşte.
Duhovnicesc este praznicul acesta, şi duhovniceşte se preacinsteşte, şi cu cinste sfântă şi duhovnicească se cade nouă să prăznuim. Dumnezeu ne învaţă cum se cade a petrece sărbătorile Sale, zicând: „Tot lucrul trupesc nu vei face într-însele” (Deuteronomul cap. 5; Leviticul 23, 3). Voiţi să ştiţi şi să înţelegeţi care sunt lucrurile trupului şi faptele lui? Întrebaţi pe marele apostol Pavel şi el vă va spune: „Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: preacurvia, curvia, necurăţia, aprinderea, închinarea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pizmuirile, uciderile, beţiile, chefurile şi altele asemenea” (Galateni 5, 19-21). Vrei să ştii şi care sunt asemenea cu cele de mai sus? Ascultă: dănţuirile cele nebuneşti, ghicirile, plimbările cele nepermise, pierderea vremii prin cârciumi şi restaurante, pe la clăci, pe la nunţi, ascultarea şi vederea tuturor acelora care vestesc ţie cele ce dărâmă morala şi sfinţenia vieţii tale. Aşadar, acestea şi cele asemenea sunt răutăţile pe care le vesteşte Dumnezeu şi le pedepseşte cu munca veşnică, de le vom lucra în sărbătorile Lui. Căci de vom sărbători făcând aceste fărădelegi, Îl vom auzi pe Dumnezeu zicând: „Sărbătorile voastre le urăşte sufletul Meu”. Şi, în alt loc, zice: Urât-am, lepădat-am sărbătorile voastre şi nu voi mirosi jertfele voastre” (Isaia 1,14, dar şi 58, 3-7). Vezi că nu le zice acestora sărbători ale Sale, ci “ale voastre”. Adică ale voastre sunt, că voi păgâneşte, nu creştineşte le păziţi. Nu sunt sărbătorile Mele, nici praznicele Mele ca sărbătorile voastre cele pângărite şi ca nelegiuirile voastre. Sărbătorile Mele sunt sfinte şi duhovniceşti; deci cu sfinţenie, duhovniceşte trebuie prăznuite.
Dar vei zice: cum se prăznuiesc duhovniceşte? De vrei să înţelegi aceste lucruri, ascultă: cel ce în zi de sărbătoare şi de praznic mare lasă lucrul din mâinile sale şi merge la biserică, se împacă cu toţi cei ce au fost supăraţi, din familie sau din vecini, şi în biserică ascultă dumnezeiasca slujbă cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu, unul ca ascela duhovniceşte prăznuieşte. Cel ce în posturi şi în zile de sărbătoare petrece în curăţie cu soţia sa, duhovniceşte prăznuieşte. Cel ce învaţă pe altul să nu lucreze cele rele şi să ierte pe cel ce a greşit, acela duhovniceşte prăznuieşte. Cel ce citeşte dumnezeieştile Scripturi şi miluieşte pe săraci în zi de sărbătoare, acela duhovniceşte prăznuieşte. Cel ce învaţă pe cel neştiutor calea cea bună a lui Dumnezeu şi mângâie pe cei întristaţi, pe cei ce au căzut în oarecare primejdii şi scârbe, şi-i ajută cu tot ce se poate, unul ca acela duhovniceşte prăznuieşte. Cel ce în zi de sărbătoare se duce să cerceteze pe cei bolnavi şi pe cei bătrâni şi neputincioşi, ajutându-le în nevoia lor, acela duhovniceşte prăznuieşte. Cei ce învaţă în zi de sărbătoare pe copiii lor sau pe alţii să fie cuminţi, să înveţe rugăciuni către Prea Bunul Dumnezeu, să nu fure şi să nu facă nici un alt fel de rău, toţi aceia duhovniceşte prăznuiesc şi cu bucurie de Dumnezeu petrec sfintele sărbători ale lui Domnului.
Iată, fraţii mei, prin aceste puţine cuvinte v-am făcut cunoscut de ce trebuie să ne ferim în praznicele şi sărbătorile noastre şi cum trebuie să prăznuim duhovniceşte, ca nişte adevăraţi creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Iar dacă cineva, şi după ce a auzit aceste învăţături, împotrivă va lucra, unul ca acela nu va avea cuvânt de răspuns în ziua morţii sale şi la înfricoşata judecată a lui Hristos.
Cu acestea închei şi zic: mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ajutorul rugăciunilor Prea Sfintei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor să fie cu noi şi să ne ajute a lucra la mântuirea sufletelor noastre.
Amin!

1 comentariu

Filed under Predici

One response to “PREDICĂ LA NAŞTEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s