DESPRE ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 30

DESPRE ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI

(MILENIUL)

Ruseliştii şi adventiştii mai susţin printre rătăcirile lor că între venirea a doua şi sfârşitul lumii, Hristos va întemeia pe pământ o împărăţie în care El va domni, împreună cu cei aleşi ai Săi, vreme de o mie de ani. Rătăcirea aceasta este veche, deoarece din primele veacuri ale creştinismului deja a fost susţinută de câţiva eretici, aşa-zişii «hiliaşti» (în greceşte hilia – o mie). Împotriva lor s-a ridicat, încă de atunci, toată Biserica Veche şi i-a combătut prin cei mai aleşi slujitori ai săi. Cei ce o susţin azi se numesc, în general, «milenarişti» sau «milenişti».
Sfinţii şi dumnezeieştii părinţi ai Bisericii lui Hristos au arătat că această împărăţie de «o mie de ani» – despre care se aminteşte în Apocalipsă – este un număr simbolic, iar nicidecum o realitate care se va face în condiţiile crezute de sectari, căci ştim bine, din dumnezeiasca Scriptură, că Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36). Cum dar îndrăznesc sectarii milenişti să aducă în mijloc o împărăţie pământească a lui Hristos de o mie de ani mai înainte de sfârşitul lumii?
Sfânta Scriptură ne arată luminat că «Împărăţia cerurilor» se mai numeşte şi «Împărăţia lui Dumnezeu» sau «Împărăţia lui Hristos», ea fiind vestită de către dumnezeiescul Ioan Botezătorul, precum şi de Însuşi Mântuitorul (Matei 3, 2; 4, 17; Luca 8, 1; Ef. 5, 5 ş.a.). Această împărăţie a lui Hristos va fi duhovnicească şi va stăpâni viaţa lăuntrică a omului, manifestându-se în afară prin dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Această Împărăţie Însuşi Hristos a întemeiat-o (Ef. 5, 5; Col. 1, 13; II Tim. 4, 1; Apoc. 12, 10 ş.a.), şi Însuşi Mântuitorul a arătat în pildele Sale cum va creşte ea, pe cine va cuprinde şi ce putere va avea; iar durata acestei Împărăţii a lui Hristos nu va fi de o mie de ani, ci veşnică, fără de sfârşit (Luca 1, 33). Ea va cuprinde pe toţi oamenii credincioşi şi aleşi din toate neamurile şi popoarele lumii (Ps. 116, 1–2), va domni peste toate făpturile (Daniel 7, 13–14; Matei 28, 18; Fapte 10, 36; Rom. 10, 12; I Cor. 15, 27; Ef. 1, 20–23; Filip. 2, 9–11 ş.a.) şi va fi o împărăţie a dreptăţii (Ps. 44; Evrei 1, 8–9; Isaia 16, 5; 32, 1; Ier. 23, 5). Această împărăţie duhovnicească va fi o împărăţie a sufletelor şi în suflete (Luca 17, 21), şi numai aceia vor intra în ea, care o au deja în ei (Luca 18, 17).
Această Împărăţie a lui Hristos, organizată în afară, alcătuieşte Biserica sau «Trupul lui Hristos», capul ei fiind Însuşi Hristos (Ef. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 24; I Cor. 11, 3; 12, 27; Rom 12, 5 ş.a.); înfierea şi intrarea în această împărăţie este numai prin «baia naşterii celei de a doua» (Tit 3, 5) sau prin naştere «de sus» (Ioan 3, 3; Rom. 6, 3–5; Ef. 5, 26; Col. 2, 12–13; I Cor. 6, 11 ş.a.). Nimeni nu poate intra în această împărăţie a lui Hristos decât numai prin botez, adică prin «naşterea cea de sus» sau «naşterea din apă şi din Duh», după cuvântul Mântuitorului: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5).
Această «naştere de sus», prin puterea Duhului Sfânt, este o adevărată înviere din morţi, fapt pentru care botezul este numit adeseori «înviere» (Col. 2, 12–13; Rom. 6, 3–5; II Tim. 2, 11; Gal. 3, 27 ş.a.). Deci botezul creştin este o înnoire a vieţii, «o naştere din nou», «o înviere din morţi». Când marele Apostol Pavel scrie: Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos» (Ef. 5, 14), el are în vedere tocmai această înnoire şi înviere prin botezul creştin, căci în împărăţia lui Hristos nu intră decât cel ce «învie» din morţi prin botezul creştin.
Ar fi însă o mare greşeală să se confunde învierea prin botez cu învierea cea de apoi (a trupurilor), pentru că, deşi amândouă sunt învieri, ele nu sunt unul şi acelaşi lucru. Confundarea lor constituie o greşeală dogmatică, cu urmări foarte grave, aşa cum o dovedeşte cazul unor sectari, care, din cauza acestor confuzii, ajung la rătăciri, după cum se vede din cele ce urmează:
În termeni profetici şi simbolici, Sfânta Scriptură ne vorbeşte şi despre «o împărăţie de mii de ani»; această împărăţie de mii de ani este identică cu cea despre care am vorbit mai sus. Iată ce ne spune Sfântul Ioan în descoperirea sa: Şi am văzut un înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui ca să nu mai amăgească neamurile până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat câtăva vreme… Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus…, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos miile de ani. Iar ceilalţi morţi nu înviază până nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia, moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El miile de ani… Apoi, moartea şi iadul au fost aruncate în râul cel de foc. Aceasta este moartea cea de a doua: iezerul cel de foc (Apoc. 20, 1–14).
Din acest context constatăm mai întâi următoarele:
1. Împărăţia lui Hristos, de mii de ani, este răstimpul în care Hristos a limitat (a legat) puterea diavolului asupra oamenilor (versetele 1–2).
2. La sfârşitul acestui răstimp, diavolul va fi lăsat din nou, pentru câtva timp, să acţioneze asupra oamenilor (versetul 3).
3. Membrii acestei împărăţii de mii de ani sunt numai acei ce nu s-au închinat fiarei şi semnului ei şi au înviat la învierea cea dintâi (versetele 4–5).
4. Cei ce nu s-au învrednicit de această înviere vor învia abia la sfârşitul miilor de ani, adică la «învierea a doua», căci această înviere, în raport cu cea dintâi, este a doua (versetul 5).
5. Peste aceştia (membri ai Împărăţiei de mii de ani) moartea cea de a doua nu are putere (versetul 6).
6. La sfârşitul miilor de ani şi după un răstimp de acţiune nefastă asupra sfinţilor, diavolul, împreună cu cei ai lui, va fi aruncat în focul iadului care este «moartea cea de a doua» (versetele 7–14).
Din toate acestea rezultă evident că «împărăţia de mii de ani» nu este altceva decât «Împărăţia lui Hristos», «Împărăţia lui Dumnezeu» sau «Împărăţia cerurilor» despre care a fost vorba mai sus, deoarece:
1. În răstimpul acestei împărăţii, diavolul a fost învins şi legat, luându-i-se puterea asupra oamenilor. Hristos a intrat în casa lui şi l-a legat, limitându-i puterea asupra omenirii răscumpărate (Matei 12, 29 şi contextul).
2. Intrarea în această Împărăţie este condiţionată de «învierea» numită «cea dintâi», care nu poate fi altceva decât Botezul creştin, numit adeseori chiar «înviere», «naştere de sus» sau «naştere din nou»; această înviere prin botez este „întâia”, în raport cu cea de a doua sau generală a trupurilor, care este numită învierea «cea de apoi» (Ioan 11, 24 ş.a.).
3. La sfârşitul acestei împărăţii, diavolul va fi din nou slobozit ca să amăgească popoarele şi să lucreze cu putere şi cu furie împotriva sfinţilor, sub formă de antihrist, fiară sau prooroc mincinos.
4. Durata acestei acţiuni va fi de scurtă vreme (Apoc. 13, 5; 20, 3; Matei 24, 22) şi ea va constitui unul din semnele care vor prevesti apropierea venirii a doua şi a sfârşitului lumii (a se vedea mai pe larg la Apoc. cap. 22).
Prin urmare, să se ştie lămurit că «învierea cea dintâi» este învierea cea prin botez, iar cea de «a doua» este învierea cea de apoi. De asemenea, moartea «cea dintâi» este cea naturală sau despărţirea sufletului de trup, iar cea de a doua este chinul cel veşnic sau munca iadului, denumit astfel în opoziţie cu fericirea cea de veci numită «viaţă» (Matei 18, 8; 19, 17; Marcu 9, 43; Ioan 5, 24 ş.a.). Se arată că această moarte de a doua nu are putere asupra celor învredniciţi de învierea cea dintâi; de aici rezultă că moartea cea dintâi – de care nici sfinţii nu scapă – este moartea naturală, trupească.
Moarte se mai numeşte în Biblie şi starea păcătoasă a cuiva, şi în acest sens a spus Mântuitorul că numai cei «morţi» au mai mare grijă de a-şi îngropa morţii lor, decât a-L urma pe El (Matei 8, 22) şi că, prin credinţa în El, cineva devine din mort viu, chiar dacă, în mod firesc, va muri (Ioan 11, 25). Acest înţeles l-a avut în vedere apostolul scriind despre «cei morţi păcatului» (Rom. 6, 11; 8, 10), şi tot în acest sens grăieşte îngerul descoperitor căpeteniei Bisericii din Sardes: …trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1, vezi şi Ioan 5, 25; Ef. 2, 1–5; 5, 14; Col. 2, 13 ş.a.). Ea însă nu constituie «moartea cea dintâi», aşa cum învierea prin botez constituie «învierea cea dintâi», deoarece această moarte a păcatului este o stare ce duce la moarte, iar nu faptul de a muri. Or, în expresiile de mai sus, prin «înviere» şi «moarte» se înţelege nu o stare, ci o acţiune, anume de a învia şi, respectiv, de a muri.
Durata acestei împărăţii a lui Hristos este determinată în general ca fiind «de mii de ani», având în vedere că în Apocalipsă cifra aceasta – ca şi multe alte expresii au alt înţeles decât cel aparent – îşi are un alt tâlc decât cel propriu, aritmetic; nu trebuie să o înţelegem ca indicând o cifră hotărâtă, după însemnătatea ei aritmetică, ci ca indicând o perioadă de timp relativ lungă sau nehotărâtă. Dacă în loc de «o mie» înţelegem mii, atunci înţelegem corect. Unii exegeţi (Dr. V. Gheorghiu) au tradus chiar şi literal în acest sens (mii), pe motivul că în textul grecesc nu ar fi indicat precis – una mie – ci numai «mii» (ta hilia).
Dar, oricum ar fi tradus literal, înţelesul spiritual al expresiei rămâne acelaşi: mii de ani. Durata aceasta nu este altceva decât răstimpul dintre venirea întâia şi venirea a doua a Domnului, sau, mai precis, răstimpul de la «întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu» şi până la venirea a doua. Aşadar este vorba de împărăţia lui Dumnezeu, în durata ei în lume.
Sectarul: «Împărăţia de o mie de ani» nu poate fi confundată cu nici o altă împărăţie, deoarece:
1) se va întemeia abia la venirea a doua;
2) va fi precedată de învierea drepţilor care vor împărăţi cu Hristos;
3) va dura o mie de ani, după care
4) se va face apoi învierea celor păcătoşi, judecarea acestora şi sfârşitul lumii.
Aşa rezultă din capitolul 20 al Apocalipsei, citat mai sus. Din acest capitol se vede limpede că vor fi două învieri de apoi: învierea «cea dintâi», a drepţilor, la începutul mileniului, şi o alta, a păcătoşilor, care, în raport cu cea dintâi, este «a doua», la sfârşitul mileniului (versetele 4–5).
În răstimpul mileniului, puterea de acţiune a diavolului va fi limitată până către sfârşit, când, după o scurtă activitate nefastă, va fi aruncat în iad, împreună cu toţi cei amăgiţi de el (versetele 7–14), înviaţi acum şi ei (versetul 5) şi judecaţi şi condamnaţi la osândă (versetele 12–15), după ce mai întâi se va petrece sfârşitul lumii (versetul 11). Învăţătura despre mileniu, precedat de «învierea întâi», a celor sfinţi, şi urmat de «învierea a doua», a păcătoşilor, este confirmată şi de alte texte biblice. Aşa, de pildă, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Tesalonic: Dacă credem ca Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El… pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi (I Tes. 4, 14–16).
Deci la venirea a doua, Hristos îi va învia pe cei morţi întru El, căci despre ei zice apostolul «că vor învia întâi» şi aceasta este «învierea cea dintâi». Învierea celor păcătoşi, adică «a doua», va urma mai târziu, fără a ni se spune când, dar după Apocalipsă, capitolul 20, ea va fi după o mie de ani. Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel: fiecare va învia în rândul cetei sale: Hristos, începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui (I Cor. 15, 23), adică drepţii în ceata drepţilor, la începutul mileniului, iar păcătoşii în ceata lor, la sfârşitul mileniului.
Preotul: Voi sectarilor întunecaţi la minte de satana v-aţi înecat în marea Scripturilor, căci aţi avut îndrăzneală cu slaba şi putreda voastră înţelegere să încercaţi a învăţa cele neînvăţate şi a cerca cele necercate. Şi cum se putea oare să ajungă viermii acolo unde nu s-au suit vulturii? Aşa au păţit toţi cei mai înainte de voi, începători ai eresurilor vechi şi tot aşa trebuia să păţiţi şi voi, care aţi luat înţelesul literal al Scripturii şi neavând pricepere duhovnicească de a pătrunde la înţelesurile cele mai adânci şi duhovniceşti ale Sfintei Scripturi, v-aţi dus în prăpastia ereziilor cea fără de fund din cauza păcatelor şi a trufiei voastre de a nu asculta de sfinţii şi dascălii cei mari ai Bisericii lui Hristos.
La voi s-a împlinit cuvântul marelui teolog Grigorie care zice: „Şi privirea la cele înalte fără de frâu poate şi în prăpăstii să ne dea nouă brânci” (Sfântul Grigorie Teologul). Cum oare să vadă bufniţa de noapte strălucirea soarelui, dacă este deprinsă a vedea numai la întuneric? Şi cum veţi vedea voi sectarilor întunecaţi la privirea şi priceperea minţii strălucirea adevărului cea din dumnezeieştile Scripturi?
Te-ai grăbit să aduci în cele de mai sus citate din Sfânta Scriptură, prin care ţi se pare că poţi să adevereşti pe cele susţinute de sectarii voştri, dar adevărul nu este deloc acesta în cele ce ai comentat dumneata acum. Deja ţi-am răspuns pe larg – prin cele arătate mai înainte – şi este de prisos acum să mai vorbesc pentru a doua oară la urechea celui surd.
Ţi-am spus la început că Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, prin cuvintele Sfintei Scripturi «o mie de ani», înţelege – tainic şi simbolic – mii de ani. Dar oare numai la acest cuvânt Sfânta Scriptură vorbeşte tainic şi acoperit unele lucruri greu de înţeles? Oare nu are Sfânta Scriptură prea multe cuvinte simbolice, tainice şi alegorice, care nu se pot tâlcui după slovă, ci au cu totul alt înţeles, mai înalt şi mai duhovnicesc?
Dacă voi sectarilor sunteţi atotştiutori, apoi să ne tâlcuiţi după slovă ce este cartea «cea pecetluită cu şapte peceţi» din aceeaşi carte a Apocalipsei (5, 1). Ce este «calul roşu ca focul» (Apoc. 6, 4)? Dar acel «cal negru» (versetul 5)? Dar acel cal «galben-vânăt» pe care călărea Moartea (Apoc. 6, 8)? Apoi, ce sunt cei şapte îngeri cărora li s-au dat şapte trâmbiţe (Apoc. 8, 2), sau cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu (Apoc. 15, 1, 7; 16, 1–19 ş.a.)?
Voi sectarilor faceţi caz de două învieri la sfârşitul lumii şi astfel, după voi, venirea Domnului se înţelege ca şi cum El ar trebui să vină de trei ori; dar acest lucru este de hulă şi de minciună. Am arătat în cele de mai sus că învierea «cea dintâi» este cea prin botezul creştin, iar «cea de a doua» este «cea de apoi» şi nicidecum nu este aşa cum cugetaţi voi despre cele două învieri.
Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul reproduce cuvintele Mântuitorului referitoare la cele două învieri: Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul – şi acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi, vor învia (Ioan 5, 24–25). Fiind vorba de învierea celor ce ascultă glasul Fiului lui Dumnezeu – şi de vreme ce această înviere «acum este» –, în nici un caz nu este vorba aici de învierea «de apoi», ci de «învierea de acum» a celor înviaţi din moartea păcatului la viaţa cea în Hristos, de învierea la o viaţă nouă prin credinţa creştină sau – aşa cum completează acelaşi apostol şi evanghelist în altă parte – prin botezul creştin (Ioan 3, 3– 5); aceasta este «învierea cea dintâi» despre care se vorbeşte în Apocalipsă.
Apoi, Mântuitorul continuă să vorbească şi despre o altă înviere care nu este «acum», ci care va fi la sfârşitul lumii, care nu este sufletească, ci trupească, şi anume a celor ce sunt morţi în morminte, şi nu numai morţi prin păcate sau sufleteşte. Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecăţii (Ioan 5, 28–29). Adică nu vă miraţi de puterea ce o are Hristos de a învia sufleteşte (învierea cea dintâi), pentru că El va învia şi pe toţi morţii din morminte.
Textul acesta exclude clar posibilitatea existenţei unei perioade de o mie de ani între învierea drepţilor şi cea a păcătoşilor, arătând lămurit că învierea cea de apoi este una singură şi a tuturor, deodată; aceasta este «învierea a doua». Iar în ce priveşte pe «cea dintâi» s-a văzut că ea nu este «cea de apoi», ci «cea de acum». Iată deci cum înţelesurile se lămuresc de la sine, prin analiza şi compararea acestor texte biblice, excluzându-se astfel orice posibilitate de a intercala «mileniul» sectar între cele două «învieri». Numai «mileniul», după învăţătura Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos, poate fi înţeles ca existent între învierea cea dintâi, prin botez, şi învierea cea de a doua, «cea de apoi».
La fel stau lucrurile şi cu textul I Tes. 4, 14–16, deoarece nici acolo nu este vorba despre a doua înviere, de apoi, ci despre una singură. Este adevărat că aici nu se vorbeşte decât despre învierea celor drepţi, «morţi în Hristos», despre cea a păcătoşilor neamintindu-se nimic, dar aceasta nu pentru că ei ar învia mai târziu, peste o mie de ani, ci pentru că pe Apostolul Pavel şi pe cititorii săi nu-i interesa decât soarta «celor morţi în Hristos». Dar de ceilalţi apostolul nu se preocupă deloc, scopul său în această epistolă fiind numai acela de a-i mângâia pe cititorii săi (versetul 18), neliniştiţi şi nelămuriţi în această privinţă, iar nu «de a-i întrista» (versetul 13).
În Epistola I către Corinteni (15, 23) se vorbeşte, într-adevăr, de «cete», dar nu de două cete, aşa cum înţeleg mileniştii, anume de a drepţilor şi de a păcătoşilor, ale căror învieri ar fi despărţite de un răstimp de o mie de ani, ci de mai multe cete, potrivit gradelor de sfinţenie sau păcătoşenie a celor ce vor învia, după cum rezultă din versetele 39–41.
Sfânta Scriptură este clară şi categorică, mărturisind în multe locuri că venirea a doua a Domnului va fi o singură dată; că învierea de apoi va fi una singură şi a tuturor deodată, şi că judecata de apoi va fi de asemenea una singură şi deodată, atât pentru drepţi, cât şi pentru păcătoşi, fără ca între învierea şi judecarea unora sau a altora să mai fie vreun răstimp de «o mie de ani». Mântuitorul a zis: Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecăţii (Ioan 5, 28–29).
Deci un singur şi acelaşi glas va fi rostit pentru învierea celor păcătoşi şi a celor drepţi. Iar în altă parte, de asemenea, zice: Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea Domnul pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi îi va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu… Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor… (Matei 25, 31–46).
Mântuitorul vorbeşte precis şi limpede despre venirea a doua şi despre judecata de apoi, arătând că atât una cât şi cealaltă vor fi deodată, şi pentru drepţi, şi pentru păcătoşi. În atâtea pilde frumoase El ne-a arătat acest adevăr: un singur seceriş va fi şi pentru grâu şi pentru neghină (Matei 13, 30, 42–43); o singură dată va veni Mirele pentru toate fecioarele (Matei 25, 1–13); o singură dată va veni Stăpânul ca să ceară socoteală tuturor lucrătorilor din via Sa (Matei 21, 33–41); în acelaşi timp va cere socoteala slugilor cărora le-a încredinţat talanţii (Matei 25, 14–30; 18, 23–35 ş.a.). Deci o singură venire de apoi, o singură înviere şi înfăţişare a tuturor în faţa Împăratului Judecător şi o singură judecată pentru toţi deodată va fi.
Sectarul: Trebuie de ştiut că data începerii mileniului poate fi precizată. Ea nu este chiar identică cu data venirii a doua (din 1874), ci abia în anul 1914, căci acest an reprezintă sfârşitul «timpului păgânilor». Data începerii mileniului în 1914 se calculează astfel: În anul 606 î.d.Hr. a început primul guvernământ păgânesc, prin ducerea poporului ales în robia babilonică pentru 70 de ani (până în anul 536 î.d.Hr.) de câtre Nabucodonosor. Pe baza celor spuse în Levitic (26, 18), timpul păgânilor este înşeptit, adică de şapte ori un an de ani (ale cărui 360 de zile trebuie socotite ani), deci 7 × 360 = 2520 de ani. Astfel, de la începutul timpului păgânilor şi până la Hristos au trecut 606 ani, iar de la Hristos mai trebuie să treacă încă 1914, ca să se împlinească cei 2520 de ani. Deci odată cu mileniul începe epoca de pace veşnică, iar la sfârşitul ei va fi sfârşitul lumii, adică prăbuşirea tuturor regatelor şi conducerea lumii fiind încredinţată lui Avraam, Moise, Iosif, Noe şi tuturor drepţilor pomeniţi în Epistola către evrei la cap. 11. Lumea se împarte în trei epoci:
– întâia epocă, de la Adam până la potop, în care a domnit Dumnezeu cu îngerii Săi;
– a doua epocă, de la potop până la 1914 – în care a domnit satana asupra lumii; această epocă, la rândul ei, se subîmparte în trei:
1) de la potop până la moartea lui Iacov;
2) de la moartea lui Iacov până la moartea lui Iisus, sau răstimpul domniei evreilor;
3) de la învierea lui Iisus până în 1914, răstimpul creştin;
– a treia epocă, de la 1914, începând cu epoca împărăţiei de o mie de ani şi durând în veci.
De la crearea lui Adam sunt 6000 de ani, căci fiecare din cele şase zile ale creaţiei – care au fost de 7000 de ani – reprezintă pentru istoria omenirii câte o mie de ani, deoarece, după II Petru 3, 8 şi Psalmul 89, 4, o zi este o mie de ani, iar ziua a şaptea, a odihnei, reprezintă încă o mie de ani, cei ai mileniului. Deci în cursul celor 6000 de ani omenirea trebuia să lucreze, deoarece după ei urmează mia a şaptea, închipuită prin ziua a şaptea, a odihnei, care este «mileniul» şi care a şi început deja, deoarece de la Adam şi până acum au trecut mai mult de 6000 de ani.
Preotul: O, nebunia voastră blestemaţilor sectari adventişti, ruselişti şi toţi cei ce propovăduiţi mileniul în înţelesul vostru rătăcit şi răstălmăcit spre a voastră pierzare (II Petru 3, 16), voi nebunilor sectari şi „studenţi” ai Bibliei de atâtea ori aţi calculat cu precizie data venirii a doua a Domnului şi cele despre închipuitul vostru mileniu şi de atâtea ori aţi răspuns de toată ruşinea şi batjocura cu calculele voastre cele nebune şi ereticeşti.
Mai întâi de toate să ştiţi cu toată încredinţarea că nu există nici un mileniu în înţelesul vostru sectar. Şi dacă data venirii a doua nu poate fi stabilită – deoarece nici îngerii şi nici Fiul după omenitate nu o ştia (Matei 24, 36–44) –, atunci desigur că nu poate fi stabilită nici data începutului «mileniului» vostru. Apoi de ce susţineţi că între a doua venire a Domnului şi mileniu trebuie să intercalăm 40 de ani? De ce tocmai 40? Numai ca să iasă anumite socoteli tâlcuite mai dinainte? Cum puteţi să susţineţi că venirea a doua s-a făcut pe neaşteptate, când scris este că va fi «ca fulgerul» deasupra lumii întregi «cu sunet mare» şi întru răsunătorul glas de trâmbiţă al «Arhanghelului», tocmai ca să constituie un eveniment măreţ şi universal, săvârşit în văzul şi auzul tuturor? (I Tes. 4, 16; Matei 24, 27–31; 25, 31). Îl vor vedea pe Iisus cei drepţi ai Săi, care îl vor întâmpina în văzduh şi îl vor vedea şi cei păcătoşi, care vor plânge şi se vor jeli (Matei 24, 30; Marcu 13, 26; Zah. 12, 11–12)? Cum şi când ar fi fost învierea morţilor, care ştim că trebuie să aibă loc la venirea Domnului?
Voi sectarilor milenişti, susţineţi că la începutul mileniului nu învie decât drepţii; dar cum şi când au înviat, de nu ştie nimeni? Nici cele «trei epoci» ale voastre nu au vreun temei biblic: de ce trei ani şi nu şapte, zece, ş.a.m.d.? Noi ştim că în ceea ce priveşte mântuirea, istoria lumii nu se poate împărţi decât în două epoci mari: una a Vechiului Testament şi alta a Noului Testament. O altă epocă nu va fi decât după venirea a doua, iar aceasta va dura veşnic.
O epocă înseamnă o perioadă de timp determinată de un eveniment cu totul important care să schimbe faţa lumii şi să îndrepte istoria pe alt drum. În istoria lumii de până acum, au mai fost şi evenimente mai mici care au subîmpărţit cele două epoci mari amintite, dar acestea n-au fost două sau trei, ci mai multe, putându-se în acest înţeles vorbi de epoca patriarhilor, a proorocilor, a apostolilor, a persecuţiilor ş.a. Nu se poate trece peste anul 1 spre a ajunge la 1914, socotind anul 1914 ca un an epocal, iar anul 1 al Naşterii Domnului numai ca început al unei subdiviziuni de epocă şi nu al unei epoci de mare importanţă; pentru că nu anul 1914, ci anul 1 – respectiv anii de la 1 la 33 după Hristos – au determinat întorsătura fără seamăn şi revoluţia cea mai uriaşă în istoria mântuirii noastre. Iar epoca a treia va fi, de asemenea, inaugurată prin evenimente reale, de o importanţă capitală pentru toată omenirea şi vizibile tuturor, iar nu imaginare şi impuse de anumite socoteli făcute tendenţios şi fără de a fi verificate prin ceva concret.
În ceea ce priveşte cifrele din Vechiul Testament, ele nu au tâlcuiri cabalistice, ca şi când ar fi magice sau vrăjitoreşti, ci ele sunt sau reale sau simbolice, după cum este caracterul cărţii din care sunt luate. De unde se poate şti că cele şase zile ale creaţiei au fost de şapte mii de ani şi că ele totuşi reprezintă fiecare, pentru durata omenirii, câte o mie de ani? Dacă o zi este ca o mie de ani, de ce nu au fost ele totuşi de câte 7000 de ani fiecare şi nu de câte o mie? De unde ştim că nu au fost de câte 24 de ore, ca orice zi obişnuită, sau chiar de câte o clipă, sau, în sfârşit, de câte o sută de mii de ani?
Orice am face şi orice am dori noi, ele nu pot fi combinate şi răscombinate, ca să ajungem la cifra dorită. Dacă unele cifre biblice sunt reale sau concrete, altele, în schimb, – recunoaştem şi noi – sunt simbolice. Cele reale vor fi înţelese numai după valoarea lor aritmetică, însă celelalte vor fi înţelese simbolic, ele indicând o durată mai mică sau mai mare sau foarte mare, dar o durată nedeterminată precis. Astfel, dacă cele şase zile reprezintă 7000 de ani, iar cele 1260 de zile ale lui Antihrist reprezintă 1260 de ani, atunci cei 1000 de ani ai «mileniului» trebuie să reprezinte atâţia ani câte zile cuprind ei, sau chiar de şapte ori atâţia…
Nicăieri nu ni se spune că o zi din Biblie este egală cu o mie de ani, ci numai că înaintea lui Dumnezeu nu există timp şi că timpul pentru El nu contează ca durată, o zi înaintea Lui fiind ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi (II Petru 3, 8 ) sau chiar numai ca o strajă de noapte, trei ore (Ps. 89, 4). De aici însă nu urmează că cifrele care reprezintă în Sfânta Scriptură un număr de zile să le socotim în ani; căci tot aşa le-am putea socoti atunci şi pe cele ce reprezintă mii de ani în zile sau chiar în străji; şi iarăşi atunci am putea zice cu acelaşi drept că şi cei 1000 de ani ai mileniului înseamnă o zi.
Iar în cazul acesta, ce mai rămâne din socoteala voastră sectarilor milenişti? Toate calculele voastre cele nebuneşti au fost dezminţite de însuşi adevărul lucrurilor. După anul 1874, după anul 1914 şi după anul 1925, voi sectarilor ruselişti, văzând ruşinea ce v-a adus-o calculele voastre cele mai vechi, aţi mai fixat pe bază de „calcul” încă un soroc: anul 1949; şi încă o dată aţi dovedit nebuneasca voastră socoteală privind mileniul, căci şi acel an a trecut ca toţi anii, şi iarăşi mincinoasa voastră proorocie a rămas de râs ca şi cele de mai înainte, pentru că ştie Dumnezeu să ruşineze pe toţi cei ce proorocesc minciuni spre a înşela suflete nevinovate.
Este şi motivul pentru care, în ediţia din 1979 a Noului Testament, cuvântul ta hilia este tradus prin «mii de ani», ceea ce este cât se poate de corect (vezi şi explicaţiile preotului Ioan Mircea în revista «Biserica Ortodoxă Română» nr. 5–6/1979).

Un comentariu

Filed under MILENIUL

One response to “DESPRE ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI

  1. Pingback: blogul lui laurentiu dumitru » Blog Archive » Linkurile zilei, 29.01.08

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s