DESPRE SEMNUL SFINTEI CRUCI

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 10

DESPRE

SEMNUL SFINTEI CRUCI

Orice creştin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos şi care trăieşte în viaţă cu evlavie şi frică de Dumnezeu, când începe o sfântă rugăciune sau o termină, la începutul citirii unei cărţi sfinte, la începutul şi sfârşitul unui lucru, la plecarea în călătorie şi la întoarcerea din ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de oarecare gânduri rele, când se scoală şi se culcă, când stă la masă şi când se ridică de la masă, îndată se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfinţit Crucea cu Preacurat şi Preascump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului şi ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă de la faţa arcului (Ps. 59, 4) şi iarăşi: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6).
Noi ştim că la rugăciune trebuie să ia parte şi trupul nostru, cu toate mădularele sale. Între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:
1. Iacov a binecuvântat cu mâinile sale (aşezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: Şi Iosif i-a luat pe amândoi feciorii săi, pe Efraim în dreapta sa, de-a stânga lui Israel, iar pe Manase în stânga sa, de-a dreapta lui Israel, şi i-a apropiat de el. Dar Israel şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era cel dintâi născut. Şi i-a binecuvântat pe ei… (Fac. 48, 13–15).
2. Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii şi pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeşte Sfânta Scriptură astfel: Şi cuprinzându-i cu braţele, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: Apoi i-a dus afară, spre Betania, şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).
Apostolii au aşezat diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preoţiei era numită «punerea mâinilor preoţiei». Tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor împărtăşeau apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăşirii Sfântului Duh celor botezaţi) (Fapte 19, 5–6; 8, 14–17 ş.a.). Împărtăşirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, «punerea mâinilor», spre deosebire de cea de mai sus care se chema «punerea mâinilor preoţiei».
Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia şi el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuinţa de a lua parte şi trupul sau cel puţin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul Apostolului: Preamăriţi-L, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Vreau aşadar ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie şi fără şovăire (I Tim. 2, 8).
În Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor ş.a. Psalmistul zice: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele, chemând numele Tău (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14); în ţinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (Ieş. 17, 11–12).
În Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună trei degete de la mâna dreaptă (degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu, în timp ce celelalte două degete se ţin strânse în palmă) şi se duc la frunte, apoi la piept, la umărul drept şi la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care apoi, lăsând mâna în jos, zicem «Amin!»
«În numele Tatălui» însemnează cinstirea lui Dumnezeu–Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele «şi al Fiului» înseamnă coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng rostind cuvintele «şi al Sfântului Duh» înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu şi împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu–Fiul.
Sectarul: Nu avem trebuinţă de semnul Crucii făcut cu mâna, pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti, căci cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să i se închine în duh şi în adevăr şi nu în trup, după cuvântul Apostolului: Dumnezeu… fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti şi nici nu este slujit de mâini omeneşti, căci nu are nevoie de nimic, de vreme ce El ne dă tuturor viaţă şi suflare şi toate… (Fapte 17, 24–25). Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei care I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23–24). Deci închinarea trebuie să fie în duh şi nu în trup, cu duhul, iar nu cu mâna, în semnul crucii.
Preotul: În citatul prim nu este vorba de semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji pe oarecare om mai mare al nostru. Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic faţă de El, încât în privinţa aceasta, ca şi de altfel în orice privinţă, nu-L poate ajuta cu nimic.
În citatul al doilea, de asemenea, este vorba de cu totul altceva, şi anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai aproape de desăvârşire, mai adevărată (lăuntrică şi spirituală), iar nu ca până atunci, aproape numai formală (exterioară şi materială), legată de un anumit fel de lăcaş (templul), de o anumită localitate (Ierusalim, respectiv Garizim), de o anumită naţiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh şi ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare, fie în Ierusalim pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe Muntele Garizim, şi monopolizat acolo. El este pretutindeni şi de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie să se facă «în duh», adică să fie internă (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci. Această închinare «în duh» este o închinare «în adevăr» sau adevărată – şi aceasta va trebui să fie căutată şi practicată. Dar prin aceasta nu înseamnă că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci şi cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească şi sufletească (Matei 6, 5-6; Rom. 12, 1; I Cor. 6, 15).
Dacă voi sectarii cereţi de la noi numai închinare în duh, pentru ce voi, când vă rugaţi, plecaţi genunchii, vă plecaţi capetele, vă bateţi piepturile, vă ridicaţi mâinile, vă împreunaţi mâinile amândouă şi alte multe manifestări de acestea aveţi în vremea rugăciunii? Pentru că şi acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului vostru la rugăciune. Oare credeţi voi că vă puteţi ruga vreodată fără ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă aţi fi nişte duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind, niciodată nu vom crede aceste afirmaţii neîntemeiate pe adevăr. Ca şi îngenuncherea, ca şi plecarea capului, ca şi metania sau ca şi ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot aşa şi semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o ţinută religioasă sau o stare sufletească de evlavie în faţa lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim şi cu sufletul şi cu trupul nostru (I Cor. 6, 20; Filip. 1, 20).
Potrivnicii Crucii şi ai semnului ei sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos (Filip. 3, 18–19). Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30–31). Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii şi al biruinţei lui Hristos (I Cor. 1, 18; Col. 2, 15). Cu adevărat atunci se vor ruşina cu ruşine veşnică şi căinţă toţi vrăjmaşii şi hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinţa lor nu le va mai folosi.
Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit şi a prădat iadul, şi de aceea îndeamnă pe toţi cei rătăciţi de la adevăr şi care îi slujesc lui, să hulească şi să vrăjmăşească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit.

1 comentariu

Filed under Cruce

One response to “DESPRE SEMNUL SFINTEI CRUCI

  1. Cristina

    Cu voia Bunului Dumnezeu, am ajuns pe acest site unde am gasit multe lucruri ajutatoare si de care nu stiam, cu toate ca ma consideram cu ”scoala”. Va multumesc ptr bunele invataturi si Hristos fie cu noi, doar El ne mai poate salva de rautatile acestei lumi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s