DESPRE SERBAREA DUMINICII

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 28

DESPRE SERBAREA DUMINICII

ÎN LOCUL SÂMBETEI

De la Adam până la sfârşitul lui Avraam trecut–au, după unii hronografi, 3678 de ani, la care, adăugând cei 430 de ani cât au stat israeliţii robi în Egipt (Gal. 3, 17), fac 4108 ani.
În această perioadă de timp, de la Adam până la Moise, nici Scriptura nu era scrisă şi nici sâmbăta nu se ţinea ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, patriarhii cei de mai înainte de Lege şi toţi cei credincioşi s-au povăţuit pe calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie şi abia după acest îndelungat răstimp a fost instituită de Dumnezeu prăznuirea sâm-betei – în timpul trecerii poporului Israel prin pustia Arabiei –, în amintirea facerii lumii în şase zile, după care în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit, precum şi în amintirea ieşirii din robia Egiptului a poporului Său, Israel. Căci Sfânta Scriptură spune: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o; căci întru ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care a făcut-o Dumnezeu şi a pus-o în rânduială (Fac. 2, 3). Şi iarăşi este scris, referitor la ieşirea israeliţilor din robie: Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi te-a scos Domnul Dumnezeul tău de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt; pentru aceasta ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie (Deut. 5, 15).
Dar trebuie ştiut faptul că sâmbăta nu a fost dată de Dumnezeu ca sărbătoare obligatorie pentru toate popoarele lumii, ci prăznuirea ei a rânduit-o Dumnezeu ca sărbătoare şi ca legământ numai cu poporul Său, Israel, până la venirea lui Hristos. Acest lucru îl arată Sfânta Scriptură destul de clar, când zice: Să păzească fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Şi să fie aceasta semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi S-a odihnit (Ieş. 31, 16–17).
În alt loc, Sfânta Scriptură ne arată, de asemenea, că atât sâmbăta, cât şi celelalte porunci ale Legii nu au fost date decât poporului Israel, zicând: (Dumnezeu) Cel ce vesteşte cuvântul Său lui Iacov (adică urmaşilor lui Iacov, care au intrat şi au trăit în Egipt), îndreptările şi judecăţile Sale lui Israel (adică poporului scos de El cu mână tare din robie), n-a făcut aşa nici unui alt neam (adică necredincios şi care nu se trăgea din sămânţa lui Iacov) şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor (poruncile şi sâmbăta) (Ps. 147, 8–9). Când păgânii au venit la Neemia, dorind să ia parte la zidirea templului, el le-a zis: Dumnezeul Cerurilor, Acela ne va ajuta nouă şi noi, slugile Lui, vom zidi; iar voi n-aveţi parte, nici drept, nici pomenire în Ierusalim (Neem. 2, 20).
Dacă păgânii ar fi avut sâmbăta, mai avea Neemia dreptul să le vorbească aşa? Păgânii i-ar fi putut răspunde că şi ei au sâmbăta ca semn al aşezământului, la fel ca israeliţii. Aici însă Neemia vorbeşte hotărât şi limpede, spunându-le că nu au parte, nici drept. De asemenea reiese lămurit că păgânilor nu li s-a dat nici Legea şi nici sâmbăta, şi din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, unde se spune: Căci păgânii care nu au lege, din fire fac ale Legii (Rom. 2, 14). Iar mai departe acelaşi apostol mărturiseşte că israeliţilor le aparţine înfierea şi slava şi aşezământul (deci şi semnul legăturii – sâmbăta) şi punerea de lege (sâmbăta face parte din ea) şi slujba (legea ceremonială) şi făgăduinţele (Rom. 9, 4; Deut. 7, 6-13).
Aşadar, pe temeiul mărturiilor de mai sus reiese clar că sâmbăta era semn de legătură între Dumnezeu şi Israel şi că a fost dată în urmă numai pentru israeliţi (Ieş. 31, 16–17), iar nicidecum pentru întreaga omenire.
Dar până când a fost legiuită sâmbăta? Apostolul Pavel, în Epistola sa către Galateni, ne arată zicând: Legea s-a adaus pentru călcările de lege, până când era să vină sămânţa (prin urmare până la venirea seminţei), Căreia I s-a dat făgăduinţa (Gal. 3, 19). De asemenea, ştim că sfârşitul legii este Hristos (Rom. 10, 4). Deci iată timpul pe cât a fost dată Legea: până la venirea sămânţa, Care este Hristos. Legea a fost – după cum ştim – numai povăţuitor către Hristos, ca să ne justificăm prin credinţă. După venirea credinţei, nu mai suntem sub povăţuitor (Lege) (Gal. 3, 24–25).
Vechiul Testament fiind înlocuit, s-a împlinit proorocia lui Ieremia în care se zice: Iată, vin zile – zice Domnul – când Eu voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului… Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi Mie popor (Ier. 31, 31–33; Evrei 8, 8–10). Aici se vorbeşte despre încheierea unei noi legături şi se arată şi timpul când aşezământul va fi înlocuit cu cel nou. Se naşte întrebarea: care legământ va fi înlocuit? Proorocul Ieremia arată: …acela pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului…
În ce constă acest legământ, ne arată proorocul Moise: Domnul Dumnezeul vostru a încheiat cu voi legământ în Horeb. Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul legământul acesta, ci cu noi, cei ce suntem vii aici astăzi… Eu am stat în vremea aceea între Domnul şi între voi… El a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei… Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră pe munte, din mijlocul focului, al norului, al întunericului şi al furtunii, cu glas de tunet şi altceva n-a mai grăit. Şi le-a scris pe două lespezi de piatră şi mi le-a dat mie (Deut. 5, 2–22).
Acest Aşezământ, această legătură trebuie să-i lase loc Noului Aşezământ. Deci înlocuindu-se şi dându-se la o parte legătura cea veche, de la sine cade şi sâmbăta – semnul acelei legături.
Sectarul: Hristos n-a desfiinţat Legea Vechiului Testament, căci Însuşi a mărturisit: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce nu se vor face toate (Matei 5, 17–18). Iată deci că porunca sfinţirii sâmbetei rămâne în vigoare pentru totdeauna.
Preotul: Omule rătăcit la înţelegere, află că era bine ca să-ţi aduci aminte de cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cele ce covârşesc mintea ta, nu căuta şi cele mai tari decât tine nu le iscodi… Nu te apuca să ispiteşti cele ce trec dincolo de îndeletnicirile tale, căci ţi s-au arătat mai multe decât poate pricepe o minte omenească. Că pe mulţi i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor (Sir. 3, 20-23).
Deci trebuie să-ţi înlături trufia şi să nu te mai ţii ştiutor în cele ce nu ştii. Aşadar, înţelege că Mântuitorul n-a desfiinţat şi n-a stricat Legea şi proorocii sau, în general, Vechiul Testament, ci numai l-a înlocuit cu cel Nou, care este desăvârşirea celui Vechi. Testamentul cel Vechi – după cum s-a arătat şi mai sus – a avut numai un rol de învăţător, spre a pregăti omenirea pentru primirea lui Mesia: Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Gal. 3, 24–25). Mântuirea noastră nu mai atârnă de împlinirea faptelor poruncite de Vechiul Testament sau de ţinerea sâmbetei, ci de credinţa în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Prin Iisus Hristos, Legea (Testamentul Vechi) s-a împlinit şi a încetat. Căci Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptate tot celui ce crede (Rom. 10, 4).
Legea Veche a ţinut numai până la Ioan Botezătorul, ultimul pregătitor al venirii lui Hristos (Matei 11, 13). Cei de sub regimul ei au fost născuţi spre robie, întocmai ca fiul lui Avraam, din roaba sa, Agar; pe când cei din Testamentul Nou sunt ca fiul lui Avraam, din soţia sa liberă, Sara, fiind născuţi spre libertate şi moştenire. Căci Agar şi Sara sunt închipuiri ale celor două Testamente (Gal. 4, 22–31). Prin urmare, cuvintele Mântuitorului: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii au acest înţeles: „Eu n-am venit împotriva Legii şi a proorocilor” sau: „venirea Mea nu îi este Legii ceva străin, ci, dimpotrivă, ea este în deplin acord atât cu Legea lui Moise, cât şi cu învăţătura din celelalte cărţi ale proorocilor (Vechiului Testament). În acest chip, Legea se împlineşte desăvârşit prin Mine – adică prin venirea Mea –, deoarece această venire a Mea este însăşi ţinta ei” (Rom. 10, 4).
Iar cuvintele prin care Mântuitorul spune că nu va trece o iotă sau o cirtă din Lege, până ce nu se vor face toate (Matei 5, 18), se referă la împlinirea lucrurilor proorocite despre El, care s-au împlinit întocmai – până la încheierea Noului Legământ făcut prin Sângele Său şi instituit în seara Cinei celei de Taină, când legământul Vechiului Testament a luat sfârşit. După ce a mâncat cu ucenicii Săi, Mântuitorul a luat paharul şi le-a dat lor, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi (Luca 22, 20).
Sectarul: Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea încă de la începutul lumii, când a isprăvit creaţia, după cum este scris: Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, căci întru ea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Fac. 2, 2–3). Deci, după cele şase zile ale creaţiei, ziua a şaptea a fost cel dintâi sabat sfinţit de Însuşi Dumnezeu, şi datorită acestui fapt ea a rămas sfântă pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile.
Preotul: Nu este deloc aşa cum crezi dumneata şi toţi rătăciţii sectari care cugetă asemenea ţie. În aceste două versete nu se vorbeşte decât despre Dumnezeu şi despre lucrarea Sa, arătându-se că Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, S-a odihnit, a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea. Însă despre om nu se spune nimic, şi nici n-ar fi avut omul pentru ce să se odihnească, deoarece nu lucrase nimic, având el abia o zi de la creaţia sa (Fac. 1, 26–31). Fiind aşezat de Dumnezeu …în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească (Fac. 2, 15), primul om n-a primit nici o poruncă privind serbarea zilei a şaptea. Singura poruncă pe care i-a dat-o Dumnezeu a fost aceea de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fac. 2, 16–17), pentru el toate zilele fiind deopotrivă. Ba, mai mult, nici chiar atunci când Adam şi Eva au călcat porunca şi au cunoscut binele şi răul, şi nici după ce au fost izgoniţi din rai, nu au primit poruncă să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viaţa omului devine de acum o continuă muncă, fiind obligat ca în toate zilele să muncească pământul – blestemat întru toate lucrurile sale – pentru a-şi dobândi hrana. Cu osteneală să te hrăneşti din el (din pământ) în toate zilele vieţii tale (Fac. 3, 17).
Se arată, într-adevăr, că Dumnezeu S-a odihnit în a şaptea zi de lucrarea Sa, dar cum se numea acea zi, nu ni se spune. Ca atare, se ridică următoarele întrebări:
– este ziua a şaptea una şi aceeaşi cu sabatul?
– se numărau pe atunci zilele săptămânii, în aşa fel ca ziua a şaptea să corespundă cu sâmbăta de azi?
– unde se spune că se numărau zilele şi cum se numeau ele în acel timp?
– sau, cel puţin, cuvântul «sabat» – atât de scump vouă, adventiştilor – aţi putea voi să ne arătaţi unde este scris?
La toate aceste întrebări, voi sabatiştilor, neputând răspunde nimic, vrând sau nevrând, trebuie să recunoaşteţi că sâmbăta, ca zi de odihnă, nu-şi are originea în rai şi nici n-a fost dată primilor oameni ca zi de repaus, ci începutul ei este abia cu circa 2500 de ani mai târziu. Date lămuritoare asupra felului de prăznuire şi asupra zilei anume care este prăznuită, nu avem nicăieri în Biblie.
Se mai poate interpreta şi în felul următor: Dumnezeu, într-adevăr, S-a odihnit în ziua a şaptea şi a sfinţit această zi. Dar ce înseamnă ziua a şaptea? Căci nu ni se mai spune că în această zi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, cum ni se spune despre celelalte zile ale creaţiei. Ziua a şaptea înseamnă deci toată epoca de după creaţie. Astfel, ar urma că în a opta zi – adică întâi a săptămânii viitoare – Dumnezeu să fi început din nou a crea sau a lucra ceva, pentru ca apoi după şase zile iarăşi să Se odihnească… şi să serbeze şi El, în fiecare săptămână, ziua a şaptea. Dacă am urma după voi sectarilor sabatişti, serbarea sâmbetei ar trebui să o ţinem după exemplul lui Dumnezeu, iar nu pe baza vreunei porunci de la început. Porunca însă a venit mult mai târziu, iar a susţine că şi Dumnezeu serbează sâmbăta şi că nu numai după exemplul Lui – cel puţin până la venirea acestei porunci – trebuie să o fi serbat oamenii, înseamnă a cădea în cea mai mare rătăcire.
Deci ziua a şaptea nu este decât ziua în care Dumnezeu a încetat creaţia universului. Nicăieri nu ni se spune în Biblie că la început şi omul s-a odihnit în ziua a şaptea.
Sectarul: Nu este adevărat că porunca sfinţirii zilei a şaptea ar fi fost dată decât abia în vremea lui Moise, în pustie. Ea a existat încă de la început, după cum rezultă din cuvintele poruncii date în pustie: Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei, ca să o sfinţeşti pe ea (Ieş. 20, 8). Iată deci că Dumnezeu atrage doar atenţia („Adu-ţi aminte”) asupra unei porunci deja existente şi nu o statorniceşte acum pentru prima oară. Iar de vreme ce ea este de la început, înseamnă că este obligatorie pentru lumea de totdeauna şi nu este precum ziceţi voi, că abia sub Moise s-a dat porunca serbării sâmbetei.
Preotul: «Adu-ţi aminte» se referă la ceea ce a existat mai dinainte (adică «adu-ţi aminte» de ce ţi-am poruncit Eu altă dată), căci, într-adevăr, porunca de a serba sâmbăta nu s-a dat, pentru prima oară, odată cu celelalte porunci, pe Muntele Sinai. Dar nu este nicidecum aşa cum socotiţi şi cum vi se pare vouă rătăciţilor sectari, că ea a fost dată de la început lui Adam (în rai). Aceasta poruncă s-a dat cu puţin mai înainte – şi pentru prima oară – în pustia Sim, când Dumnezeu le-a poruncit evreilor prin Moise să nu adune mană în ziua sâmbetei (ziua a şaptea) (Ieş. 16, 25). Deci atunci când a fost dată legea pe Sinai, evreii aveau cunoştinţă despre sabat – căci îl serbaseră, ba chiar îl şi călcaseră, pentru care pricină au fost dojeniţi de Dumnezeu (Ieş. 16, 27–29). De aceea porunca a patra începe cu cuvintele: «Adu-ţi aminte…», spre a aminti evreilor că această poruncă le-o dăduse cu puţin mai înainte. Deci în zadar încercaţi voi sectarilor să stabiliţi originea sabatului în rai şi serbarea lui până la Moise.
Sectarul: Serbarea sâmbetei nu poate fi înlocuită, deoarece ea este un semn şi un legământ veşnic între Dumnezeu şi oameni, făcut pe temeiul cuvintelor lui Dumnezeu Însuşi. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Să fie aceasta semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel… (Ieş. 31, 16–17). Deci înlocuirea sâmbetei prin Duminică sau prin oricare zi, înseamnă înlocuirea unui aşezământ veşnic prin unul omenesc. Dacă Dumnezeu a voit ca serbarea zilei a şaptea să fie veşnică, de ce caută unii să o înlocuiască, să-i curme veşnicia şi să se facă mai înţelepţi şi mai mari ca Dumnezeu?
Preotul: Cu adevărat, sabatul este un legământ veşnic, instituit de Dumnezeu, dar nu pentru toate popoarele lumii, ci numai pentru poporul Israel. Acest fapt se poate înţelege destul de clar din mărturiile Sfintei Scripturi. Mai întâi vedem că Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis: …să păzească fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic (Ieş. 31, 16).
În al doilea rând, acest legământ era o aducere aminte de robia egipteană, din care Dumnezeu îi scosese pe israeliţi, poruncindu-le spre amintire să ţină sabatul ca zi de odihnă: Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi te-a scos Domnul Dumnezeul tău de acolo, cu mână tare şi cu braţ înalt; pentru aceea ţi-a poruncit ţie Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua sâmbetei (Deut, 5, 15).
În al treilea rând, vedem că sabatul este «semn» vizibil între Dumnezeu şi copiii lui Israel. Domnul a grăit către Moise, zicând: «Vorbeşte-le copiilor lui Israel şi spune-le: vedeţi şi păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea vor fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri un semn, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte…» (Ieş. 31, 12–13). Tot în felul acesta se exprimă şi Proorocul Iezechiel: Aşa vorbeşte Domnul: …le-am dat zilele Mele de odihnă, ca să fie semn între Mine şi ei, ca să cunoască ei că Eu sunt Domnul, Sfinţitorul lor (Iez. 20, 5, 12).
În al patrulea rând, reiese că sabatul şi întreaga Lege sunt date numai evreilor – iar nu şi celorlalte neamuri – din mărturia conducătorilor poporului ales întors din exil; căci atunci când cei străini de neamul lor au venit şi le-au cerut permisiunea să ajute şi ei la zidirea templului Domnului, zicând: Să zidim şi noi împreună cu voi, pentru că şi noi, ca şi voi, căutăm pe Dumnezeul vostru şi-I aducem jertfe încă din vremea lui Asarhadon, regele Asiriei… (I Ezdra 4, 2). La aceste cuvinte, trimişii neamurilor au primit un răspuns clar şi categoric prin gura lui Neemia: Dumnezeul cel ceresc ne va ajuta. Noi, slujitorii Lui, vom zidi; iar voi nu aveţi parte, nici drept, nici pomenire (aducere aminte) în Ierusalim (Neem. 2, 19).
De subliniat ultimele cuvinte: «pomenire» – aducere aminte, care este repetat ori de câte ori Dumnezeu sau Moise atrag atenţia asupra serbării sabatului sau asupra legământului făcut, prin el, între Dumnezeu şi poporul scos din robia Egiptului şi pe care voi sectarilor îl folosiţi atât de mult: Adu-ţi aminte de ziua sabatului… (Ieş. 20, 8); Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului… să păzeşti ziua sâmbetei (Deut. 5, 15). Deci această «aducere aminte» se referă la legământul sabatului pe care l-a făcut Dumnezeu cu poporul evreu, atunci când l-a scos din robia egipteană. Celelalte neamuri nu au acest legământ, pentru că ele nu au fost scoase din robia egipteană şi prin urmare nu au de ce să-şi aducă aminte de acea suferinţă.
După ducerea evreilor în robia babilonică, neamurile care au fost aduse în Palestina şi le-au luat locul, s-au amestecat cu evreii rămaşi şi au crezut în Dumnezeul lor (I Ezdra 4, 2). Această credinţă însă nu a putut să-i facă părtaşi la istoria poporului ales şi la legământul lui Dumnezeu: sabatul.
Pentru aceea ei sunt respinşi de la zidirea templului, spunându-li-se că nu au «pomenire» (aducere aminte). Cu alte cuvinte, sabatul este o sărbătoare exclusiv evreiască şi nu se transmite altor popoare, chiar dacă acelea cred în Dumnezeul lui Israel. Acesta este un adevăr care nu poate fi răstălmăcit şi de care ar trebui să ţină seama toţi cei ce serbează sâmbăta, adevăr care se poate vedea clar atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, însă numai dacă voi rătăciţilor sectari aţi voi să vă deschideţi ochii minţii voastre la vederea celor drepte.
Iar dacă acest aşezământ al sabatului este numit «veşnic», trebuie să înţelegem că cuvântul veşnic are aici înţelesul de ceva durabil, care nu poate fi schimbat sau înlocuit de oameni. Iar pentru aceasta, nu se poate susţine că aici Dumnezeu nu are putere să-l schimbe sau să-l înlocuiască, deoarece vedem că Mântuitorul a schimbat acest aşezământ «veşnic» al sabatului. Deci cuvântul «veşnic» înseamnă aici epoca Testamentului celui Vechi, după sfârşitul căreia începe un veac nou şi un legământ nou, care fusese făgăduit chiar de Dumnezeu încă din Testamentul Vechi (Ier. 31, 31–33). Dar cuvântul «veşnic» este folosit în Testamentul Vechi şi cu alte prilejuri, cum ar fi, de pildă, la porunca prăznuirii mielului pascal, pentru care Dumnezeu porunceşte evreilor: …ca aşezare veşnică să o prăznuiţi; sau la sărbătoarea azimilor, pe care, de asemenea, li se porunceşte să o păzească, fiind «aşezământ veşnic» (Ieş. 12, 3, 14, 17, 24). Cu toate acestea, nici voi, sâmbătarilor, nu mai serbaţi mielul pascal după porunca «veşnică» de atunci, spre a-l mânca împreună cu azimă şi cu ierburi amare, stând în picioare, cu toiege în mâini, gata de plecare (Ieş. 12, 1-24; Num. 9, 11 ş.a.). Iarăşi «Lege veşnică» este şi arderea neîntreruptă a candelei în faţa perdelei de dinaintea chivotului Legii în templul din Ierusalim (Ieş. 27, 20–21), lege pe care de asemenea nici voi sâmbătarii nu o mai ţineţi, mai ales că voi nu aveţi nici templu, nici perdea, nici chivot şi nici un alt obiect de cult. Încă şi modul de junghiere al animalelor de jertfă era numit «aşezământ veşnic» (Lev. 17, 7), şi totuşi azi nici voi, sâmbătarii, nu îl mai respectaţi. Deci dacă aţi încerca să ţineţi practica acestor legi veşnice, ar trebui să vă întoarceţi cu totul la cele ale Vechiului Testament.
Sectarul: Noi avem atâtea mărturii biblice prin care putem să dovedim că serbarea sâmbetei este obligatorie pentru toţi creştinii din toate neamurile. Astfel citim despre Mântuitorul, că: …a venit în Nazaret, unde fusese crescut şi, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat să citească (Luca 4, 16; Marcu 1, 21; Luca 4, 31 ş.a.). De asemenea este scris despre apostolul neamurilor că …după obiceiul său, Pavel a intrat la ei (în sinagoga iudeilor din Tesalonic) şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi (Fapte 17, 2). Apoi: Şi femeile, care veniseră cu Iisus din Galileea, au văzut mormântul… şi, întorcându-se, au pregătit miresme şi miruri; iar sâmbăta s-au odihnit, după Lege (Luca 23, 55–56).
Deci şi ele au respectat porunca Legii, ţinând sâmbăta. Încă şi Mântuitorul, vorbind despre sfârşitul lumii, a arătat că sâmbăta va rămâne până la sfârşit şi de aceea a zis: Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta (Matei 24, 20). Şi iarăşi auzim pe marele Apostol Pavel care vorbeşte despre odihna din ziua sâmbetei, spunând că Dumnezeu a dat poporului Său «odihnă» (Evrei 4, 4–11). Poporul Său sunt creştinii din toate neamurile şi din toate vremurile şi deci, toţi deopotrivă, sunt obligaţi să ţină odihna sâmbetei. Aşadar, după cum rezultă din citatele de mai sus, se poate înţelege clar că Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi Sfintele Mironosiţe, au cinstit şi au serbat sâmbăta după porunca Legii Vechi, şi de aceea noi – ca următori ai lui Hristos – se cuvine să facem la fel.
Preotul: În zadar ai înşirat atâtea citate biblice care ţi se par că susţin rătăcirea dumitale şi a tuturor sâmbătarilor, căci noi ştim limpede că nu mai avem nici o obligaţie să serbăm sâmbăta. Noul Testament a înlocuit pe cel Vechi şi a instituit o altă zi de odihnă şi de serbare, şi anume ziua dintâi a săptămânii sau Duminica. Instituirea acestei zile ca zi de sărbătoare şi de odihnă este independentă de cea a sâmbetei vechi. Sâmbăta Legii Vechi – după cum am arătat mai sus – a fost instituită de Dumnezeu ca zi de sărbătoare şi de odihnă, în amintirea ieşirii din robia Egiptului a unui singur popor: a poporului Său, Israel. Iar Duminica creştină o serbăm în amintirea Învierii Domnului – prin care s-a făcut crearea din nou şi înnoirea întregii lumi – şi, totodată, ieşirea noastră din robia cea mult mai grea decât cea egipteană, adică ieşirea din robia păcatului, a satanei şi a morţii, precum şi dobândirea Canaanului ceresc.
Învăţătura despre desfiinţarea sâmbetei în Noul Testament se bazează pe:
1. temeiuri indirecte (de principiu sau generale);
2. temeiuri directe, din practica Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli; şi iată cum:
1. Testamentul Nou a «învechit» pe cel dinaintea lui, numit «Vechi», şi a înnoit toate vechile aşezăminte, între care, desigur, şi sâmbăta. Aşezământul vechi nu era desăvârşit; el era mai mult ca o umbră, o icoană (Evrei 10, l; Col. 2, 16–17). Iată pentru ce a trebuit să se întemeieze …un Testament mai bun; …un Testament Nou (Evrei 8, 5–8). Şi zicând „unul nou”, Domnul a învechit pe cel dintâi (Evrei 8, 13), care a fost pus numai până la «vremea îndreptării», adică până când avea să fie îndreptat şi desăvârşit de altul nou (Evrei 9, 10; 10; 9). Căci dacă Testamentul cel dintâi ar fi fost fără prihană, nu s-ar fi căutat loc pentru al doilea (Evrei 8, 7; Gal. 2, 21 ş.a.). Iar prin al doilea, toate cele ale Vechiului Aşezământ …au trecut, iată, toate s-au făcut noi (II Cor. 5, 17). Odată cu celelalte aşezăminte ale Legii Vechi a fost scoasă din vigoare şi înlocuită şi sărbătoarea sabatului (Rom. 7, 1–6; Gal. 2, 18–19).
Acestea avându-le în vedere marele Apostol Pavel a scris împotriva acelora ce voiau să se mai ţină de cele ale Legii Vechi şi-i învinuiau pe cei ce nu le mai ţineau, adresându-se acestora din urmă astfel: Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la sâmbete, sau lună nouă, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Col. 2, 16–17). Cei ce voiesc să dobândească mântuirea, trebuie să fie urmaşi ai lui Avraam. Aceştia însă nu sunt descendenţii trupeşti ai patriarhului, ci cei care au credinţa lui în împlinirea făgăduinţelor mesianice; iar aceştia sunt creştinii deveniţi fii ai lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub poruncile nefolositoare ale legii (Gal. cp. 3–5) pe care Hristos, prin poruncile Evangheliei, a şters-o ca pe un zapis ce ne era potrivnic (Col. 2, 14); Căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar (Gal. 2, 16–21). Nu din faptele Legii vine mântuirea, ci prin credinţa cea în Hristos Iisus, căci dreptul prin credinţă va fi viu (Avac. 2, 4; Rom. 1, 17). Deci, Vechiul Testament trebuie să se bucure în creştinism de cinstea ce i se cuvine, dar în nici un caz el nu trebuie preţuit mai mult decât cel Nou sau în paguba celui Nou.
2. Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Care n-a venit să strice Legea sau proorocii (Matei 5, 17) – a ţinut toate poruncile Legii în afară de una singură: aceea a sâmbetei. Căci dacă El mergea, ca fiecare iudeu, sâmbăta la sinagogă, mergea cu scopul de a propovădui poporului adunat aici sau pentru a vindeca pe bolnavi, dar nicidecum pentru a ne da nouă, creştinilor, pildă că trebuie să serbăm sâmbăta, aşa cum vi se pare vouă, sectarilor rătăciţi de la adevăr. Iudeii mai aveau obiceiul de a se aduna şi vineri seara pentru rugăciune în sinagogă, după cum se adună şi azi. Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-ar fi dus şi în această zi în sinagogă, ar urma pentru noi că trebuie să serbăm şi vinerea?
Dumneata ai mai spus printre altele că Hristos şi apostolii au respectat sâmbăta. Dar în ce fel? Se ştie atât numai, că El a făcut o mulţime din minunile Sale sâmbăta, fapt pentru care era ameninţat cu moartea (Ioan 5, 16). Sâmbăta au fost vindecaţi: omul cu mâna uscată (Matei 12, 9–14; Marcu 3, 1–6; Luca 6, 6–11); femeia cu duhul neputinţei (gârbovă) (Luca 13, 10–17), bolnavul de idropică (Luca 14, 1–6); omul cu duhul necurat (Marcu 1, 23–25; Luca 4, 31–37); slăbănogul bolnav de 38 de ani (Ioan 5, 1–18) şi orbul din naştere (Ioan 9, 1–18). Trei din aceste vindecări, a omului cu mâna uscată, a femeii gârbove şi a omului cu duh necurat, au fost făcute nu numai sâmbăta, ci şi în sinagogă.
Iar dacă voi faceţi uz de cuvintele Mântuitorului, Care zice: Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta (Matei 24, 20), apoi să ştiţi că nici aici nu se vorbeşte de sfinţirea sau respectarea sâmbetei, cum vi se pare vouă. Sfântul Efrem Sirul, un mare dascăl al adevărului, tâlcuieşte «iarna» prin răceala credinţei – să nu ne apuce iarna (răceala credinţei), adică să nu fim nepregătiţi; iar «sâmbăta» – să nu fim căzuţi în eres prin întoarcerea la cele vechi. În deşert susţineţi voi că Mântuitorul a oprit prin aceasta călcarea sâmbetei, căci cum putea să facă aceasta, de vreme ce El Însuşi o călcase, zicând: Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă, astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei (Marcu 2, 27–28). De asemenea, vedem că nici apostolii nu respectau ziua sabatului, căci au smuls şi au mâncat spice de grâu chiar în această zi (Matei 12, 1–3).
Sfânta Evanghelie ne spune clar că iudeii căutau să-L omoare pe Iisus …pentru că dezlega ziua sâmbetei (Ioan 5, 18), pe care Hristos, ca Domn al Sabatului, a desfiinţat-o. Desfiinţând vrăjmăşia în Trupul Său, Legea poruncilor şi învăţăturile ei… (Ef. 2, 15), Mântuitorul a făcut un nou legământ, întru Sângele Său (Luca 22, 20), şi ne-a dat exemplu cu fapta să nu mai ţinem ziua sabatului (sâmbetei). Iar dacă Însuşi Hristos ne-a învăţat pe noi cu cuvântul şi cu fapta acest lucru, putem oare să nu-L ascultăm pe El, noi, cei ce ne-am botezat şi ne-am îmbrăcat în El? (Gal. 3, 27)
Ai amintit şi faptul că sfintele mironosiţe au respectat ziua sâmbetei, în care …s-au odihnit după Lege (Luca 23, 56). Într-adevăr, mironosiţele, ca nişte femei credincioase ce erau, respectau Legea şi toate prevederile ei. Ele urmau pe Hristos, dar împlineau şi Legea, de teama iudeilor, aşa cum o împlinea şi Iosif din Arimateea, despre care Sfânta Evanghelie spune că era un sfetnic al Sinedriului, …bărbat bun şi drept (Luca 23, 50). Şi dacă Iosif din Arimateea, om bogat (Matei 27, 57) şi sfetnic cu bun chip (Marcu 15, 43), se temea de iudei, urmând pe Iisus într-ascuns (Ioan 19, 38), iar pe faţă lucra ca orice iudeu, făcând parte chiar şi din Sinedriu, cu cât mai mult nu aveau să se teamă nişte femei şi să se odihnească în ziua sabatului, după Lege?
Dacă cercetăm cu atenţie Noul Testament, vedem că toate poruncile Decalogului sunt reproduse în cuprinsul lui, de către Mântuitorul sau de către Sfinţii Apostoli, în afară de porunca a patra, aceea a sabatului. Astfel:
Porunca întâi o găsim la Matei 12, 31–32 şi la Marcu 3, 29.
Porunca a doua, în I Cor. 10, 14 şi I Ioan 5, 21.
Porunca a treia, la Iacov 4, 12; 5, 12.
Porunca a cincea, la Matei 15, 4; 19, 19; Marcu 7, 10; Ef. 6, 1–3.
Porunca a şasea, la Matei 19, 18; şi la Marcu 10, 19.
Porunca a şaptea, la Matei 19, 18; la Marcu 10, 19 şi în Rom. 13, 9.
Porunca a opta, la Matei 19, 18; la Marcu 10, 19 şi în Rom. 13, 9.
Porunca a noua, la Matei 19, 18; la Marcu 10, 19 şi în Rom. 13, 9.
Porunca a zecea, în Rom. 13, 9.
Dar în nici o parte a Evangheliei sau a epistolelor apostoleşti nu găsim vorbindu-se – sau făcându-se măcar o aluzie – la porunca a patra sau la ziua sabatului, ceea ce dovedeşte că ea nu există pentru Mântuitorul şi apostoli; iar despre ceea ce nu mai există, e firesc ca nici să nu se mai vorbească. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rezumat toate poruncile în două: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, zicând: În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii (Matei 22, 40). Şi marele Apostol Pavel a zis că: dragostea este plinirea legii (Rom. 13, 9–10).
Sectarul: Apostolii şi primii creştini – după mărturia istoriei – au serbat sâmbăta, şi numai de la Constantin cel Mare, din anul 321, s-a introdus de către acest împărat inovaţia de a se serba Duminica în mod obligatoriu.
Preotul: Nu este deloc adevărat că apostolii şi primii creştini au serbat sâmbăta. Marele Apostol Pavel, dacă mergea sâmbăta la sinagogă, nu mergea acolo ca să prăznuiască sâmbăta, ci pentru că acolo se adunau iudeii (Ioan 18, 20) şi avea prilejul să le vorbească din Scripturi (Fapte 17, 2). Dar Apostolul Pavel vorbea nu numai prin sinagogi, ci şi în pieţe şi prin case (Fapte 17, 17; 18, 6–7), ba chiar şi în afară de porţile cetăţii, în câmp (Fapte 16, 13); apoi, el vorbea nu numai sâmbăta, ci şi în fiecare zi şi noapte (Fapte 17, 17; 20, 31). Dacă voi sectarii cinstiţi sâmbăta pentru că în ea mergea la sinagogă Pavel şi vorbea, apoi de ce nu cinstiţi şi celelalte zile ale săptămânii, căci după cum se vede Marele Pavel predica în toate zilele, oriunde s-ar fi aflat? Marele Apostol Pavel nu mergea la sinagogă pentru că cinstea acest loc de adunare a evreilor, căci atunci ar însemna că el a cinstit şi casele şi areopagul şi locurile din afara cetăţilor pe unde mergea şi predica. Şi ce odihnă avea Marele Pavel în ziua sabatului, de vreme ce el se ostenea lucrând pe ogorul inimilor, în slujba cuvântului lui Dumnezeu? (Fapte 6, 2). Dacă marele Apostol Pavel ar fi serbat sabatul – după cum vi se pare vouă sectarilor – atunci cum ar fi învăţat cele dimpotrivă, zicând: Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos (Colos. 2, 16–17).
Dar nu numai apostolii au nesocotit serbarea sâmbetei, ci şi urmaşii lor, Varnava, Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Clement al Romei, Iustin Martirul, Tertulian şi mulţi alţii din secolele I, II şi III; toţi aceştia mărturisesc că, creştinii din vremea lor serbau pe atunci Duminica, întocmai cum ştim din Biblie că făceau şi apostolii.
Istoria mărturiseşte despre Constantin cel Mare numai faptul că în timpul domniei lui, creştinismul a devenit religie liberă în stat, favorizându-se astfel generalizarea ulterioară, în Imperiul Roman, a practicilor religioase creştine, între care era şi serbarea Duminicii, astfel încât statul roman nu a făcut altceva decât a recunoscut şi a consfinţit o stare de fapt.
Sectarul: Dar care sunt pentru voi, ortodocşii, temeiurile scripturistice pentru serbarea Duminicii în locul sâmbetei?
Preotul: Deşi ţi-am dat destule argumente în această privinţă, totuşi îţi voi mai face o recapitulare şi o completare în scurt a celor vorbite anterior.
Pentru noi, creştinii dreptmăritori, sărbătoarea cea mai mare este ziua Învierii lui Hristos, zi de bucurie, căci Însuşi Domnul a întâmpinat în acea zi pe femeile mironosiţe, zicându-le: Bucuraţi-vă! (Matei 28, 9). Ziua Învierii este ziua în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat pe noi din robia păcatului (I Petru 2, 24), aşa cum oarecând Iahve a eliberat pe poporul Său ales, din robia Egiptului. Ziua Învierii este ziua sfinţită prin Însuşi scump Sângele Său, este ziua încredinţării că am înviat din moartea păcatului şi că vom învia şi din moartea trupească spre viaţa veşnică, dacă vom adormi în credinţa neîndoită în Hristos, căci zice Sfântul Apostol Pavel: Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit (I Cor. 15, 17–18).
În alt loc: Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră (I Cor. 15, 14). Deci după mărturia marelui Apostol Pavel, creştinul nu valorează nimic fără încredinţarea deplină că Hristos a înviat a treia zi din morţi, aşa cum El Însuşi spunea mai înainte. Şi dacă Învierea lui Hristos este atât de însemnată pentru orice creştin, nu se cuvine oare să fie mereu în mintea sa şi să o cinstească, serbând-o îmbrăcat în hainele albe ale curăţiei, strălucitoare ca zăpada, ca şi ale îngerilor care au prăvălit piatra de pe mormânt? (Matei 28, 3; Marcu 16, 5; Luca 24, 4; Ioan 20, 11–12) Numai un ateu sau necreştin poate să-şi permită cuvântul nu; pentru noi, toţi creştinii, este un da puternic repetat de cincizeci şi două de ori, după numărul săptămânilor unui an.
Oare suntem noi mai împietriţi întru nerecunoştinţă decât evreii, care îşi serbau săptămânal amintirea eliberării lor din robia Egiptului? Sau robia păcatului şi a morţii din care ne-a scos Hristos este de mai mică valoare decât robia Egiptului? Nicidecum! Acei care au plecat din Egipt n-au putut să ajungă la odihna făgăduită din pricina neascultării şi răzvrătirii lor, iar urmaşilor lor, Iosua le-a dat odihnă vremelnică în Canaan. Însă Hristos ne-a dat odihnă cerească, veşnică, în care vor intra toţi cei ce nu se vor răzvrăti, toţi cei ce vor învia sub har – nu sub Lege –, serbând amintirea ieşirii lor din Egiptul păcatului, aşa cum au serbat-o Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor până azi.
Duminica – ziua izbăvirii noastre – se mai numeşte în Sfânta Scriptură şi «una a sâmbetei» sau «ziua întâi a săptămânii» (Matei 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 1; Ioan 20, 1), «a treia zi» (Matei 16, 21; 17, 23; Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 34; Luca 9, 22; 24, 7) sau «după opt zile» (Ioan 20, 26) sau «ziua Domnului» (Apoc. 1, 10). Cele trei zile despre care vorbeşte Sfânta Scriptură sunt zilele în care Mântuitorul a stat în mormânt, numărul lor fiind preînchipuit de cele trei zile cât a stat proorocul Ionà în pântecele chitului (Ionà 2, 1; Matei 12, 40); numărul lor corespunde, de asemenea, numărului zilelor în care Mântuitorul a spus că va ridica templul dărâmat (Ioan 2, 19–22). Şi ceea ce spusese mai înainte ucenicilor Săi, că va învia a treia zi din morţi (Matei 17, 23; Marcu 9, 31), Mântuitorul a adeverit prin Învierea Sa (Marcu 16, 9; Matei 28, 1–10).
În ziua întâi a săptămânii s-a săvârşit, la Emaus, prima Liturghie prin «frângerea pâinii» de către Mântuitorul (Luca 24, 30). În seara zilei celei dintâi a săptămânii, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor Săi, care erau adunaţi, cu uşile încuiate, de frica iudeilor, zicându-le: Pace vouă (Ioan 20, 19–24). În ziua cea dintâi a săptămânii (Duminica), Mântuitorul a suflat peste ucenicii Săi, dându-le puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor. Apoi, tot în ziua Duminicii S-a arătat Mântuitorul iarăşi ucenicilor Săi şi lui Toma, pe care l-a încredinţat despre Învierea Sa (Ioan 20, 26). Şi tot Duminica S-a arătat Mântuitorul în Galileea (Marcu 16, 14). Duminica S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1–2). În ziua Duminicii, Sfinţii Apostoli săvârşeau «frângerea pâinii», adică Sfânta Liturghie (Fapte 20, 7–12). În ziua Duminicii se făcea, de către apostoli, strângerea de ajutoare pentru sfinţi (I Cor. 16, 1–2), astfel că Duminica, sfinţită prin Învierea Domnului – ca zi de slăvire a Sa – devenea şi o sărbătoare a dragostei prin iubirea de fraţi şi ajutorarea lor.
Despre ziua Duminicii a zis psalmistul: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (Ps. 117, 24), iar Apocalipsa i s-a descoperit Evanghelistului Ioan tot în ziua Duminicii (Apoc. 1, 10).
Frângerea pâinii era făcută în cadrul cultului public în biserică (I Cor. 11, 20–22). Ceea ce înseamnă că apostolii nu mai săvîrşeau cultul sâmbăta, ci Duminica. La aşezarea Sfintei Împărtăşanii, Mântuitorul a zis: Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24, 26). Fiind deci vorba de o comemorare care se făcea de către apostoli Duminica, se adevereşte o dată mai mult că Duminica, şi nu sâmbăta, este ziua comemorării Domnului.
Iată deci, omule rătăcit, câte temeiuri biblice are serbarea Duminicii. Înţelegeţi deci, că în ziua cea mare a dreptei Judecăţi a lui Hristos voi veţi da seamă şi cu mari şi groaznice pedepse veţi fi pedepsiţi, deoarece cu minciunile şi vicleniile voastre voiţi să întunecaţi razele acestui soare duhovnicesc, care este Duminica – ziua cea plină de lumină a Învierii lui Hristos.

Lasă un comentariu

Filed under Serbarea duminicii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s