DESPRE TAINA NUNŢII

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 22

DESPRE

TAINA NUNŢII (CĂSĂTORIA)

                                    Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă.
                                                                                                            (Matei 19, 6)

Nunta este Taina prin care un bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod liber să trăiască împreună toată viaţa, pentru a se ajuta reciproc, pentru a naşte şi a creşte prunci, primesc prin preot harul care le sfinţeşte legătura şi ajută la împlinirea scopului lor.
Taina Nunţii sau a Căsătoriei a orânduit-o Dumnezeu chiar de la întemeierea lumii, după ce a făcut pe primul om, când a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el (Fac. 2, 18). Şi îndată Dumnezeu i-a făcut omului femeie din oasele şi carnea lui (Fac. 2, 21–24), după chipul şi asemănarea Sa, făcându-i bărbat şi femeie. Dumnezeu i-a binecuvântat, zicându-le: Creşteţi şi vă înmulţiţi (Fac. 1, 27–28). Binecuvântarea dată de Dumnezeu primilor oameni înainte de a se însoţi unul cu altul în Ortodoxie o numim «cununie», înfăptuindu-se atunci când două persoane se duc la Biserică cerând preotului ca să-i binecuvânteze în numele Domnului. Astfel exprimat, putem spune că primii oameni au fost cununaţi direct de Dumnezeu, înainte de a se însoţi – Dumnezeu având în vedere lucrul acesta –, pentru ca însoţirea lor să nu fie o desfrânare.
Păcătuind primii oameni faţă de Dumnezeu prin călcarea poruncii şi mâncând din pomul oprit (Fac. 2, 15–17), Dumnezeu i-a scos afară din grădina raiului celui pământesc (Fac. 3, 1– 24). După potop, când Noe cu fiii săi şi cu soţiile lor au ieşit din corabie, iarăşi i-a binecuvântat Dumnezeu, zicându-le: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Fac. 9, 1). După aceasta, Dumnezeu a mai binecuvântat pe Avraam (Fac. 22, 17), apoi pe Isaac (Fac. 26, 1–4), iar prin Isaac, Dumnezeu a binecuvântat pe Iacov (Fac. 27, 1–29). Apoi o binecuvântare lumească, prin Moise a dat Dumnezeu şi israeliţilor, dacă vor păzi toate poruncile şi toate legile date lor; dacă nu le-ar fi ţinut toate erau blestemaţi (Deut. 28, 1–15).
În Legea lui Moise, omul avea dreptul să-şi ia soţie şi, dacă aceasta nu-i mai plăcea, îi dădea la mână o scrisoare, «carte de despărţire», o lăsa şi-şi putea lua alta, pe care – dacă nu-i mai plăcea – de asemenea putea s-o îndepărteze (Deut. 24, 1–4; Matei 5, 31; 19, 7).
Venind în lume înţelepciunea lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat (Ioan 1, 1–14), Şi-a zidit casa Sa întărindu-Şi cei şapte stâlpi (Pilde 9, 1). Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos, prin şapte Taine a venit să împlinească tot ce a fost proorocit în lege şi în prooroci (Matei 5, 17; 11, 13), căsătoria fiind şi ea aşezată ca un stâlp al credinţei, ca o Taină a învăţăturii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru. Astfel, schimbând Legea lui Moise (Evrei 7, 12) cu Legea Credinţei (Rom. 3, 27), adică Legea cea Nouă (Matei 26, 26–28; Marcu 1, 15; Gal. 6, 2), El a schimbat şi beteşugul rânduielii căsătoriei Legii Vechi (Evrei 8, 7–13), care nu numai că nu se bucura de binecuvântarea cerului, dar mai avea şi neajunsul că omul îşi putea lăsa soţia din orice pricină. Deci în Vechiul Testament, Dumnezeu mustră acest rău obicei al iudeilor, spunându-le: …Păstraţi-vă deci viaţa voastră; iar tu nu fi viclean cu femeia tinereţilor tale. Căci eu urăsc alungarea femeii… (Mal. 2, 15–16).
Venind Domnul Hristos spre a îndrepta toate strâmbă-tăţile, spunea celor ce Îl ascultau: S-a zis iarăşi (celor din vechime) cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire. Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa femeia, afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei 5, 31–32). Altădată, fariseii au venit la Iisus ca să-L ispitească şi I-au zis: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: Oare voi n-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va însoţi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci unul. Deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Şi i-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea femeii carte de despărţire şi să o lase? Iisus le-a zis: Din pricina învârtoşării inimii voastre… dar dintru început nu a fost aşa. Eu însă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de vina de desfrânare, şi va lua alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei 19, 3–9). Astfel, prin Hristos căsătoria este ridicată pe o treaptă superioară: El face din ea Taină.
Sectarul: Nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că nunta sau căsătoria este o Taină, în înţeles ortodox. Voi, ortodocşii, din toate întâmplările cuprinse în Evanghelie faceţi câte o taină.
Preotul: Chiar dacă Mântuitorul nu ne spune direct acest lucru – că nunta este o Taină –, este de ajuns că ea ne este înfăţişată ca atare; căci nici despre celelalte Taine nu ni se spune deschis că sunt Taine. Dar aici nu era nevoie să ni se spună acest lucru, de vreme ce ele sunt înfăţişate ca lucrări văzute prin care se împărtăşeşte harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Despre căsătorie ni se arată totuşi lămurit că în ea este ceva tainic, ascuns vederii şi priceperii noastre, şi anume: unirea, prin puterea lui Dumnezeu, a celor doi soţi, în aşa fel încât nu mai sunt doi, ci unul singur; prin aceasta ni s-a spus îndeajuns. Dar Sfânta Scriptură ne spune chiar şi direct că unitatea rezultată din împreunarea celor doi soţi în căsătorie este Taină şi încă «Taină mare» (Ef. 5, 32), asemănându-se unirii dintre Hristos şi Biserică.
Sectarul: Sfântul Apostol Pavel nu vorbeşte la Efeseni despre căsătorie ca Taină, ci numai despre Taina unirii între Hristos şi Biserică. El zice: Taina aceasta este mare; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică (5, 32). Astfel, apostolul însuşi îl previne pe cititor să nu înţeleagă ceva greşit, că anume ar vorbi despre căsătorie în sens de Taină. Deci, a scoate de aici înţelesul în sens ortodox, înseamnă a forţa tâlcuirea textului, care, de altfel, este clar.
Preotul: Pentru a vedea mai limpede despre ce este vorba, când zice apostolul «taina aceasta», trebuie să recurgem la context. Or, din context rezultă clar că este vorba de căsătorie, căci începând de la versetul 22, apostolul vorbeşte despre raporturile sociale dintre soţi. Iar pentru a le explica în chip mai convingător şi mai potrivit însemnătăţii lor, le aseamănă cu cele dintre Hristos şi Biserică. Se ştie că Hristos Însuşi s-a numit pe Sine «Mire» (Matei 9, 15; 25, 1–10), iar Biserica Sa este prezentată ca o mireasă de către apostol, chiar aici, în context (vezi şi Apoc. 22, 17), comparaţia fiind cât se poate de potrivită.
Domnul nostru Iisus Hristos a arătat că aprobă şi binecuvântează căsătoria, prin prezenţa Sa la nunta de la Cana Galileii, împreună cu Maica Sa şi ucenicii Săi, făcând cu acest prilej şi prima minune, prin prefacerea apei în vin (Ioan 2, 1–11). Apoi, prin Sfântul Apostol Pavel zice: Cinstită să fie nunta întru toate, (adică să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu prin preot, ca şi la începutul lumii) (Fac. 1, 27–28) şi fără de jocuri şi beţii (I Cor. 10, 7; I Petru 4, 3–6), şi patul neîntinat (cu alte persoane). Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu (Evrei 13, 4; Apoc. 21, 8).
În cazul când moare unul din soţi, celălalt este liber să se căsătorească, nefiind nici un păcat (Rom. 7, 2–8), dar cine trăieşte necununat (nebinecuvântat de preot), trăieşte în preacurvie (I Cor. 6, 16–20). Bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile lor legitime, ca Hristos Biserica, iar soţiile să se teamă de soţii lor şi să le fie supuse ca Domnului Hristos (Ef. 5, 22–33; I Petru 3, 1–7).
Sectarul: Nicăieri nu se vorbeşte de un anumit ceremonial al căsătoriei, săvârşit numai de preoţi, de aceea căsătoria poate fi săvârşită şi fără preoţi; iar ritualul ei nu trebuie să fie altceva decât o solemnitate religioasă în care viitorii soţi îşi dau consimţământul în mod solemn de a convieţui în vederea întemeierii unei familii sau a naşterii de fii.
Preotul: Deşi nu se vorbeşte nicăieri de un ceremonial special pentru săvârşirea acestei Taine, totuşi, deoarece este o Taină, ea trebuie să aibă un ritual al ei, aşa cum de altfel are fiecare Taină. Ritualul – în centrul căruia stă formula «Se cunună robul lui Dumnezeu…» – constituie partea externă, văzută, a Tainei Căsătoriei, parte necesară în săvârşirea oricărei Taine. În ceremonialul Tainei Căsătoriei au fost rânduite de Biserică diferite acte simbolice (încununarea, legarea, schimbarea inelelor, gustarea din vin ş.a.), care îşi au rostul şi importanţa lor, simbolizând binecuvântarea lui Dumnezeu şi puterea dată lor de a întemeia o familie.
Astfel, încununarea simbolizează cununa virtuţilor pe care mirii trebuie sa o aibă în viaţă; legarea – unirea celor doi miri într-un singur trup; schimbarea inelelor – credinţa şi dragostea reciprocă între soţi, care trebuie să fie fără sfârşit, ca şi inelul; gustarea din vin – convieţuirea mirilor în armonie între ei, şi la bine şi la rău.
Datorită „încununării” mirilor, Taina se mai numeşte şi „Cununie”. Dar şi voi sectarii aveţi un ceremonial la căsătorie şi chiar anumite acte simbolice; atunci cu ce drept mai puteţi obiecta altora un lucru care nici vouă nu vă este străin?

Lasă un comentariu

Filed under Căsătoria, Nuntă, Taină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s