DESPRE TAINA POCĂINŢEI

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 20

DESPRE

TAINA POCĂINŢEI (SPOVEDANIA)

                  Hristos este sfârşitul Legii.
                                                                                          (Rom. 10, 4-11)
                  Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.
                                                                                          (Marcu 1, 15)

Pocăinţa este Taina prin care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc înaintea preotului.
Pocăinţa este, după Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea dintru cea afară de fire la cea după fire, şi de la diavolul către Dumnezeu, prin nevoinţă şi osteneală. Altfel spus, ea este întoarcerea de bună voie de la greşeală către binele cel împotrivă. Pocăinţa are patru părţi:
1. căinţa sau zdrobirea inimii;
2. mărturisirea păcatelor prin viu grai;
3. facerea canonului; şi
4. dezlegarea păcatelor. Nici un duhovnic nu are voie să facă dezlegare aceluia care nu primeşte să facă un anumit canon ce i se rânduieşte.
Pocăinţa, ca taină, a fost anunţată şi instituită de Mântuitorul, Care a vestit-o atunci când a spus lui Petru şi, prin el, şi celorlalţi apostoli: Şi îţi voi da cheile împărăţiei Cerului şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 19). De asemenea, a mai anunţat Pocăinţa când le-a spus tuturor apostolilor Săi: Adevărat grăiesc vouă, oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18) şi a instituit-o după Învierea Sa, ca pe una din roadele Învierii Sale, când, arătându-se apostolilor Săi, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22–25).
În legea lui Moise nu exista pocăinţă, ci răzbunare împotriva păcătosului, moartea răsplătindu-se cu moarte, ucigaşul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorât: …viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie (Ieş. 21, 12–25). Cine purta vreo povară pe el sâmbăta sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit şi ar fi făgăduit că nu mai face, nu era iertat, şi trebuia neapărat să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, nu era iertat, ci trebuia omorât (Ieş. 31, 12–15; Num. 15, 32–36). De făcea cineva desfrânare, negreşit trebuia omorât (Lev. 20, 10-21) şi altele de acest fel.
Astfel era legea dată evreilor. Dar în Legea cea Nouă a lui Hristos, Evanghelia sau Legea credinţei (Rom. 3, 27–28), oare este tot aşa? Nu! Hotărât, nu! Căci Dumnezeu a trimis pe Sfântul Ioan Botezătorul să strige: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor… Faceţi voi roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 1–8). Cine are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă la fel. Vameşilor (un fel de preceptori) le spunea: Să nu cereţi nimic mai mult decât ce vă este rânduit. Ostaşilor, care întrebau şi ei ce să facă spre a fi iertaţi, le spunea: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să pârâţi şi să vă mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 11–14).
Venind Hristos, zicea: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci Împărăţia lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare se sileşte spre ea (Luca 16, 16). Căci Legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17). Iar marele Apostol Pavel ne spune: Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10, 4; 6, 14; 7, 1–6) şi cine crede în Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat prin Legea lui Moise (Fapte 13, 38–39).
Pocăinţa a fost prezisă de prooroci, după cum este scris: Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osânda) păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi în păcat, casa lui Israel (a creştinătăţii)? (Iez. 33, 11; Isaia 1, 16–18; 43, 25–26; 44, 21–23). Şi prin Osia zice Duhul Sfânt: Întoarce-te, Israele (creştine), la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale. Găsiţi rugi de pocăinţă, întoarceţi-vă către Domnul şi-I ziceţi Lui: Iartă-ne orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre (Os. 14, 2–3). În psalmi, de asemenea, se vorbeşte mult despre iertarea prin pocăinţă.
Pocăinţa constă în întoarcerea la Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale; în întoarcerea de la calea cea rea, la cea bună, adică pe calea Bisericii. Pocăinţa constă în a fugi de calea cea rea a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi aspră (Matei 7, 13–14). Pocăinţa constă în a-ţi părea rău de relele pe care le-ai făcut şi să te hotărăşti să nu le mai faci (II Petru 2, 20–22). Pocăinţa constă în a-ţi mărturisi păcatele la preot (I Ioan 1, 9; Luca 17, 11–14; Ioan 20, 19–23; Matei 16, 18–19; 18, 18; Fapte 19, 18).
Pildă de iertare a păcatelor prin preot a arătat Domnul în iertarea slăbănogului (Matei 9, 1–8), a femeii păcătoase (Maria Magdalena) (Luca 7, 36–50), la întoarcerea fiului risipitor (Luca 15, 11–32), în neosândirea femeii care a fost prinsă în desfrânare (Ioan 8, 1–11).
În scurt, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum Însuşi arată, Fiul Omului a venit ca să mântuiască pe cel pierdut, să caute oaia pierdută, să mântuiască pe cei păcătoşi ce se pocăiesc (Matei 18, 11–14), căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12, Luca 19, 1–10). Idealul credinţei creştine este ca nimeni să nu mai păcătuiască, însă spune Sfântul Evanghelist Ioan: Copiii mei, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. Adică jertfa ce se face în Sfântul Altar, la biserică (I Ioan 2, 1–2).
Sectarul: Mărturisirea păcatelor cu pocăinţă nu trebuie făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi; ea nu trebuie să fie secretă, ci dimpotrivă publică. Aşa reiese din cuvintele Scripturii: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16).
Preotul: Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor – şi, prin ei, urmaşilor lor care au darul preoţiei – le-a încredinţat Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta şi de a ţine păcatele, de a lega şi a dezlega (Matei 16, 19; 18, 18 ş.a.). Iar expresia «unul altuia» (Iacov 5, 16), «unul» înseamnă credincios care se pocăieşte şi cere dezlegarea păcatelor şi «altuia» preotul, care primeşte pocăinţa credinciosului. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, mulţi dintre cei ce crezuseră veneau să se mărturisească şi să-şi spună faptele lor (Fapte 19, 18). Dar la cine veneau, decât numai la marele Apostol Pavel, spre a primi de la el iertarea păcatelor. Fiindcă numai apostolii lui Hristos au primit o putere ca aceasta, de a lega sau dezlega păcatele oamenilor.
Iarăşi vedem că Sfântul Apostol Pavel a excomunicat şi iarăşi a primit în Biserică – după ce s-a pocăit – pe cel ce făptuise un mare păcat în Corint (vezi I Cor. 5 şi II Cor. 2, 5–11). Acelaşi Apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, scoţându-i pe ei din împărăţia lui Dumnezeu, care este Biserica, şi dându-i pe ei diavolului, ca să se înveţe să nu hulească (I Tim. 1, 20). Aşadar, puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, precum şi puterea disciplinară în Biserica Sa, Hristos a dat-o sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, iar nu la toţi oamenii de rând, aşa cum rău şi sucit înţelegeţi voi sectarii. La dreapta judecată a lui Hristos veţi vedea cine a primit puterea pe pământ, dată de El, spre a dezlega şi a ierta păcatele oamenilor, dar atunci va fi prea târziu.
Sectarul: Mărturisirea trebuie făcută direct lui Dumnezeu şi nu preoţilor. Căci noi trebuie să zicem cu psalmistul, adresându-ne de-a dreptul lui Dumnezeu: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 1–4). Acelaşi psalmist zice, adresându-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu: Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea. Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Ps. 31, 5). Iată deci că mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui Dumnezeu iar nu preotului.
Preotul: Văd că dumneata eşti surd cu totul la cele ce ai auzit până acum. Dumneata nu crezi nici în Hristos după dreapta credinţă şi nici în puterea dată de El apostolilor şi urmaşilor lor în Biserica Sa. Ţi-am arătat în cele de mai sus că nu toţi oamenii au puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor şi, prin urmare, nu la oricine ne putem mărturisi păcatele noastre spre a primi dezlegare şi iertare.
La toate acestea te-ai făcut mut şu surd şi nu mi-ai răspuns cele ce se cuvenea. Iar acum vii cu alte citate din psalmi, pe care le aduci unde nu este cazul. Într-adevăr, aşa era în Vechiul Testament, unde mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci în altă formă nu se putea face. Dar mărturisirea aceasta era numai o pocăinţă, iar nu o Taină a pocăinţei, de vreme ce în Legea Veche, nici preoţia nu era o Taină prin care preoţii să fi primit de la Dumnezeu puterea de «a lega» sau «a dezlega», de «a ierta» sau de «a ţine» păcatele oamenilor. Aceste două Taine s-au instituit de-abia în Noul Testament, anume după Învierea Domnului şi după ce El a trimis în lume pe Duhul Sfânt cu darurile Sale sfinţitoare.
Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când mărturisirea păcatelor nu se făcea direct lui Dumnezeu. Aşa, de pildă, însuşi Psalmistul David s-a mărturisit lui Natan Proorocul (II Regi 12, 12), iar Aaron s-a mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Num. 3, 11–22). Iată, deci, că şi în pocăinţa Vechiului Testament exista posibilitatea mărturisirii indirecte.
Sectarul: Iertarea păcatelor vine direct de la Dumnezeu, nu prin mijlocirea preoţilor, căci aşa ne-a învăţat Mântuitorul să cerem: Şi ne iartă nouă greşelile noastre… (Matei 6, 12). De la Dumnezeu direct au primit iertare: slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 5; Luca 5, 20); femeia păcătoasă în casa lui Simon (Luca 7, 48); vameşul în templu (Luca 18, 13), tâlharul pe cruce (Luca 23, 43) ş.a. Nici unul dintre aceştia nu a avut nevoie de mijlocirea preoţilor spre a primi iertarea. Tot aşa, nici noi nu avem nevoie de preoţi şi de mijlocirea lor pentru noi.
Preotul: Ca şi mai înainte, tot aşa şi acum ai adus nişte citate din Sfânta Scriptură prin care ţi se pare că poţi să susţii rătăcirea în care petreci împreună cu toţi asemenea. Dar nu este deloc aşa cum gândeşti dumneata. Textele de mai sus nu au nimic de-a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea păcatelor la preot, căci ele se referă la întâmplări petrecute pe vremea când încă Mântuitorul nu instituise nici pocăinţa ca Taină şi nici preoţia cu putere de a lega şi a dezlega păcatele. Pe atunci Mântuitorul încă era de faţă şi, deci, ca un Dumnezeu adevărat, El însuşi făcea dezlegările de păcate. Noi ştim că această putere a dat-o apostolilor Săi abia după învierea Sa cea din morţi, când li s-a arătat şi le-a zis: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 21–23). Tot aşa şi darul sfinţitor al Sfântului Duh, abia după Înviere a fost dat apostolilor.
Deci textele aduse de dumneata aici sunt explicate de la sine. Iar în ce priveşte rugăciunea – sau mai bine-zis cuvintele din rugăciunea «Tatăl nostru» –, prin care ne adresăm direct lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, ele nu înlătură mijlocirea preoţilor în dezlegarea păcatelor prin Taina Pocăinţei, pentru că nici nu au legătură cu această Taină. Noi putem cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor şi în afară de Taina Pocăinţei. Aceasta o putem cere direct, în orice pocăinţă şi în orice rugăciune, mai ales atunci când făgăduim să facem fapte bune, după cum este cazul aici, când zicem în continuare: …precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Iertarea unor păcate se poate obţine şi altfel decât prin Taina Pocăinţei şi prin rugăciunea preoţilor. De pildă, prin rugăciune, căinţă, fapte bune etc. Însă Taina Pocăinţei este un mijloc mult mai sigur şi mai la îndemână. Iertarea prin ea este totală, în măsura în care şi ea este completă, de la temelia ei nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu mila şi iertarea: rugăciunea, postul, evlavia, dragostea ş.a. În plus, în ea obţinem şi dezlegarea prin puterea pe care Însuşi Mântuitorul a dat-o apostolilor Săi şi, prin aceştia, urmaşilor lor. Astfel, textele de mai sus nu contrazic învăţătura şi practica noastră privitoare la Taina pocăinţei, în care preoţii duhovnici dau dezlegarea.
Sectarul: Nu trebuie să mărturisim preoţilor, deoarece ei nu pot ierta păcatele, căci scris este: Cine poate să ierte păcatele, decât Unul Dumnezeu? (Luca 5, 21).
Preotul: Într-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar în însăşi Taina Pocăinţei, nu preotul este cel ce iartă păcatele, ci tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele; preotul fiind numai un administrator al acestui dar. Deci şi noi, la mărturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la Dumnezeu, prin darul Său pe care îl administrează preotul. Preotul este acela care numai transmite sau mijloceşte darul.
Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi este cu neputinţă ca un păcătos să ierte păcatele altora sau ca un preot să poată ierta păcatele cuiva în dezlegarea ce o dă când săvârşeşte Taina Pocăinţei.
Preotul: Adevărat este că preoţii sunt oameni păcătoşi ca toţi oamenii, după cum la fel de adevărat este că nu numai oamenii păcătoşi, dar nici chiar cei drepţi nu pot ierta păcatele cuiva. Dar – după cum ai văzut – în Taina Pocăinţei nu preotul iartă prin puterea sa păcatele penitentului, ci harul lui Dumnezeu prin mijlocirea preotului. Harul nu este al său, ci al lui Dumnezeu (II Cor. 4, 7) şi, chiar păcătos fiind, preotul poate avea acest dar. Căci şi Apostolul Petru a fost păcătos, fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi a primit acest dar. De asemenea, l-a primit şi Apostolul Ioan, deşi el însuşi mărturiseşte că nu există om fără de păcat (I Ioan 1, 8; Apoc. 15, 4). Iar Apostolul Pavel se socoteşte cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1, 15).
În aceeaşi situaţie poate şi preotul, însă are în el darul pe care l-a primit prin Taina Preoţiei, de a lega şi a dezlega păcatele (Matei 18, 18; Ioan 20, 21–23).

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Pocăinţă, Spovedania, Taină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s