DESPRE VORBIREA CU CEI MORŢI

Din “Călăuză în credinţa ortodoxă”
Editura Episcopiei Romanului 2003

Capitolul 34

DESPRE VORBIREA CU CEI MORŢI

(NECROMANŢIA sau SPIRITISMUL)

Atât în dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, precum şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, noi avem o mulţime de mărturii temeinice prin care se dovedeşte că Dumnezeu pedepseşte cu mare urgie pe cei ce se ocupă cu «necromanţia» (vorbirea cu morţii). Mântuitorul ne învaţă că sunt fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Luca 1, 45; Ioan 20, 29). Iar marele Apostol Pavel arată că nouă, celor ce am crezut în Hristos, în veacul de acum ni se cade a umbla în puterea credinţei şi nu în a vederii, căci zice: umblăm prin credinţă, iar nu prin vedere (II Cor. 5, 7).
Dar demonii cei iscoditori îi învaţă pe oamenii cei asemenea lor să nu fie mulţumiţi cu învăţătura Mântuitorului şi a apostolilor Săi – de a umbla în puterea şi adeverirea credinţei celei în Hristos –, ci să voiască cu orice preţ să vadă cu ochii lor, în chip simţit, cele ce trebuie a fi lăsate pe seama credinţei, deoarece credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrărilor celor nevăzute (Evrei 11, 1).
Omul care recurge la practicarea necromanţiei este un mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, care nu ascultă de poruncile Lui, nu se mulţumeşte cu cele descoperite pe calea credinţei şi cu cele descoperite nouă de Dumnezeu prin Sfintele Scripturi, ci caută să iscodească, asemenea demonilor, care îl îndeamnă la lucruri neîngăduite de Dumnezeu. Şi astfel, crezând acelor năluciri drăceşti, el ajunge să se depărteze de Dumnezeu şi de învăţătura Bisericii lui Hristos.
Unii dintre cei ce practică aceste urgii – de a chema spiritele morţilor sau mai bine zis ale dracilor – aduc ca mărturie exemplul lui Saul, care ar fi practicat acest lucru prin chemarea sufletului lui Samuel, la vrăjitoarea din Endor (I Regi 28). Dar să ia seama unii ca aceştia, care urmează în răutate pe Saul, că se fac vinovaţi de pedeapsa lui Saul înaintea lui Dumnezeu. Căci tocmai pentru această fărădelege a pierdut Saul şi împărăţia şi viaţa şi a fost osândit de Dumnezeu căzând în uciderea sabiei sale (I Regi 31; I Paral. 10).
Pedeapsa lui Saul pentru nelegiuirea vorbirii cu morţii o arată Sfânta Scriptură, zicând: Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi a cercetat o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul. De aceea a şi fost el omorât şi domnia a fost dată lui David, fiul lui Iesei (I Paral. 10, 13–14). Aşadar, cine vrea să-i urmeze lui Saul în nelegiuirea chemării spiritelor morţilor, să aştepte de la Dumnezeu urgie şi pedeapsă, asemenea cu a lui Saul.
Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament: Să nu alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei (Lev. 19, 31). Şi iarăşi: Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor (Lev. 20, 27). Chemarea spiritelor morţilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi El nu o permite în poporul Său (Deut. 18, 9–14; IV Regi 21, 6), socotind-o ca pe una dintre cele mai mari răzvrătiri ale omului împotriva voii Sale (I Regi 15, 22-23).
Noi nu avem nevoie să comunicăm cu morţii, deoarece Dumnezeu ne-a descoperit tot ce a ştiut El că ne este de folos şi de nevoie mântuirii noastre. De pildă, vorbirea cu morţii ne poate da dovadă că sufletele morţilor trăiesc. Dar acest lucru nu este o noutate, de vreme ce îl ştim din dumnezeiasca descoperire – şi este o chestiune de credinţă, nefiind nevoie de verificare prin vedere. Descoperirea dumnezeiască ne oferă toată garanţia adevărului, iar a o verifica prin experienţe simţuale înseamnă a pune la îndoială adevărurile descoperirii lui Dumnezeu.
Apoi, niciodată nu poate exista o deplină siguranţă că în şedinţele spiritiste ar fi de faţă spiritul presupus – adică cel care a fost chemat –, deoarece şi spiritele rele ale dracilor se pot închipui în spirite bune, după cum ne învaţă marele Apostol Pavel, zicând: Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14). Şi Sfântul Ioan Evanghelistul ne atrage atenţia să fim cu mare grijă şi să nu credem uşor oricărui duh, zicând: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1–3).
Încă şi Sfinţii Părinţi arată că, chiar în cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor, nu a fost spiritul lui Samuel cel ce se arătase, ci un spirit diavolesc, care s-a dat drept spiritul lui Samuel. Aşa de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Spiritul era atât de urât, încât vrăjitoarea s-a îngrozit de el”. Negreşit, ar fi fost cu neputinţă să fi fost cel al lui Samuel, căci – spune acelaşi sfânt părinte – la chemarea vrăjitoarei din Endor a venit «cel părut Samuel» (Cuvânt pentru pitonistă), iar nu cu adevărat proorocul Samuel, aşa cum arată (cu acoperire) Scriptura (I Regi 28, 12), deoarece acest fel de vorbire (acoperit) este folosit şi cu alte prilejuri în Sfânta Scriptură.
Scriptura oferă multe exemple, când cel ce iubeşte minciuna e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin pătimire spre cele ce s-a plecat de bună voie şi să afle din experienţă că din neascultarea şi răutatea sa a îmbrăţişat moartea în loc de viaţă, minciuna în locul adevărului, răul în locul binelui. De pildă Adam, în loc să se facă dumnezeu, cum îşi închipuise el, a căzut din darul lui Dumnezeu (Fac. 3).
Tot astfel Saul, în loc să vorbească cu Samuel, cum îşi închipuia el, a vorbit cu «cel părut Samuel», adică cu diavolul, care l-a înşelat luând chipul lui Samuel. Acest părut Samuel i-a spus lui Saul: Mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine (I Regi 28, 19). Cum i-ar fi spus aceste cuvinte lui Saul, dreptul şi Sfântul Prooroc Samuel, care a auzit cuvintele lui Dumnezeu împotriva lui Saul: …l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel? (I Regi 16, 1), şi când însuşi Samuel îi spusese lui Saul: Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel (I Regi 15, 26)? Cuvintele aspre cu care Scriptura mustră fărădelegea lui Saul: Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa… pentru că a întrebat şi a cercetat o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul (I Paral. 10, 13–14) îndreptăţesc întru totul tâlcuirea acestui sfânt şi dumnezeiesc părinte al Bisericii lui Hristos.
Tocmai datorită primejdiei înşelării prin vedenii şi vise, unii din sfinţii părinţi nu primeau nici un fel de arătare, decât după o mare verificare. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că «cel ce tuturor vedeniilor şi viselor nu crede, este filosof duhovnicesc», în timp ce «dracii slavei deşarte şi ai mândriei, pe cei slabi de minte în vedenii şi visuri îi fac prooroci» (Scara, Cuv. III).
Sectarul: Sfânta Scriptură aminteşte câteva apariţii ale unor oameni morţi sau ale unor îngeri. Ea confirmă astfel putinţa noastră de a comunica direct cu morţii, de unde rezultă că necromanţia nu este străină creştinismului şi, mai ales, nu este ceva anticreştin.
Preotul: Într-adevăr, în Sfânta Scriptură ni se spune că la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului s-au arătat Moise şi Ilie (Matei 17, 3), iar după Învierea Mântuitorului s-au arătat mai mulţi morţi din morminte (Matei 27, 52–53). Ea confirmă, de asemenea, apariţia unor îngeri, ca, de pildă, la vestirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 11–20) şi a Naşterii Mântuitorului (Luca 2, 9–15), la suferinţele din Grădina Ghetsimani (Luca 22, 43), la Învierea Domnului (Matei 28, 2–7; Luca 24, 4 ş.a.), precum şi spre folosul şi slujba altor drepţi şi sfinţi ai Vechiului şi ai Noului Testament (vezi şi la Fac. 19; Tob. 5 şi 12; Fapte 1, 10; 5, 19–20; 12, 7–9 ş.a.); ei au comunicat cu oamenii faţă către faţă, iar alteori în vis (Matei 1, 20; 2, 13 ş.a.). Dar aceste apariţii nu s-au făcut la voia şi la chemarea oamenilor, ci la porunca lui Dumnezeu. Ele confirmă nemurirea sufletelor şi posibilitatea de a li se arăta oamenilor în mod excepţional – printr-o îngăduinţă sau printr-o misiune primită de la Dumnezeu –, însă nu confirmă dreptul omului de a căuta comunicarea cu morţii.
Sectarul: În Vechiul Testament s-a practicat necromanţia, ca dovadă fiind cazul lui Saul cu necromanta din Endor ş.a. În Biserica creştină, de asemenea, se practică în ceea ce se numeşte invocarea sfinţilor şi a îngerilor, care în fond nu este altceva decât o invocare a spiritelor bune sau o vorbire cu morţii în scopul chemării lor în ajutorul celor vii într-un fel oarecare. Deci iată că spiritismul reprezintă o doctrină biblică, recunoscută chiar în practica Bisericii.
Preotul: Nu este deloc aşa cum credeţi voi, sectarilor spiritişti, căci invocarea sfinţilor şi a îngerilor, nu este nicidecum acelaşi lucru cu necromanţia, aşa cum rătăcit înţelegeţi voi. Noi, invocându-i pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, nu avem nici intenţia, nici pretenţia şi nici curiozitatea de a vorbi cu ei în chip simţit, de a-i vedea aievea sau de a le auzi vocea lor şi de a le cere prezenţa lor la arătare spre a ne descoperi anumite taine care sunt menite de la Dumnezeu să rămână ascunse omului. Noi vorbim cu sfinţii şi cu îngerii în sfânta rugăciune numai prin privirea cea nevăzută a minţii şi prin credinţă, fără să avem pretenţia de a-i vedea sau de a-i auzi în chip simţit pe sfinţii sau îngerii cărora ne rugăm. Deci lucrarea noastră în invocarea sfinţilor sau a îngerilor este nevăzută şi numai prin credinţă, căci, după învăţătura marelui Apostol Pavel, umblăm prin credinţă, nu prin vedere (II Cor. 5, 7).
Voi sectarilor spiritişti prin necromanţie aveţi scopul şi intenţia de a chema spiritele morţilor (sau mai bine-zis ale dracilor, care se arată vouă în chipul celor morţi), spre a vi se descoperi prin ei anumite taine în legătură cu viitorul celor vii sau morţi şi alte curiozităţi nepermise în legea lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfânta Scriptură: Nu se cuvine oare poporului să alerge la Dumnezeul său? Să întrebe oare pe morţi pentru soarta celor vii? Întrebaţi legea şi descoperirea (Isaia 8, 19–20).
Aşadar, spiritismul este o vrăjitorie care are ca scop şi intenţia de a ghici şi a vrăji prin chemarea morţilor, neavând nici o legătură cu descoperirea cea dumnezeiască. Când bogatul nemilostiv ruga pe Avraam să trimită pe Lazăr în casa tatălui său ca să comunice starea în care se afla el şi să-i aplece astfel spre pocăinţă pe fraţii săi, Avraam i-a răspuns că celor vii le este de ajuns descoperirea Legii, «Moise şi Proorocii», şi deci nu au trebuinţă de mai mult (Luca 16, 30–31). Şi cu adevărat, prin descoperirea dumnezeiască ce ni s-a făcut de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, noi avem tot ce ne trebuie de ştiut spre mântuire şi nu avem nevoie de a întreba pe morţi – mai bine-zis pe draci – cele spre folosul mântuirii noastre.
Când Dumnezeu nu trimite prooroci şi nu ne descoperă direct, înseamnă că El nu voieşte a ne face alte descoperiri, ştiind că nu ne este de folos. Iar când un «descoperitor» nu este de la Dumnezeu, negreşit că este de la diavol, întocmai ca proorocii mincinoşi amintiţi în Sfânta Scriptură, care nu sunt trimişi de la Dumnezeu (Ier. 14, 14–15; 23, 16, 21, 32; 27, 15; 28, 15; 29, 8–9; Iez. 13, 6–7; 14, 9 ş.a.); aceştia vă vestesc vedenii mincinoase, proorocii deşarte şi închipuiri ale inimii lor (Ier. 14, 14). Şi, chiar de ar spune şi adevărul, unii ca aceştia nu trebuie crezuţi, căci nu-l spun cu scopul de a ne folosi, ci cu viclenie, voind a ne duce la înşelare. Vezi, de pildă, pe roaba cea cu duh pitonicesc din Filipi; cu toate că cele spuse de ea erau adevărate, marele Apostol Pavel a adus-o la tăcere, scoţând duhul cel pitonicesc din ea (Fapte 16, 16–18).
După cum s-a arătat mai sus, noi prin invocarea sfinţilor şi a îngerilor, în rugăciunile noastre către ei, nu avem intenţia şi nici curiozitatea de a-i vedea sau de a-i auzi în chip simţit, aşa cum fac vrăjitorii spiritişti la chemarea spiritelor drăceşti, care li se arată şi vorbesc cu ei şi pe care unii i-au şi fotografiat. Noi, la invocarea sfinţilor sau a îngerilor, cerem prin ei de la Dumnezeu cele ce va voi El să ne dea spre folosul nostru, pe când vrăjitorii spiritişti cer de la demonii care li se arată în chipul spiritelor morţilor, cele ce voiesc ei, din curiozitate nebună.
Noi nu trebuie niciodată să ne rugăm sfinţilor sau îngerilor, sau chiar lui Dumnezeu Însuşi, cu scopul de a-L vedea sau de a vedea pe vreun sfânt sau înger în vremea rugăciunii noastre şi de a vorbi cu el în chip simţit şi auzit, căci acest gând este o nebunie şi o mândrie diavolească, care duce adeseori – după dumnezeieştii părinţi – la ieşirea din minţi. Iar dacă, prin îngăduinţa şi porunca lui Dumnezeu, vreunul din sfinţi sau îngeri ar voi să ni se arate în chip simţit, noi, pentru aceasta, nu avem păcat, deoarece nu am dorit noi acest lucru şi nici nu l-am cerut. Dar, chiar şi în aceste cazuri, este nevoie să fim cu mare atenţie şi să ne îmbrăcăm cu toată smerenia, cunoştinţa de sine şi frica de Dumnezeu, ca nu cumva cel ce se arată să fie nălucire de la draci, căci ştim că şi satana se preface în înger de lumină şi slujitor al dreptăţii (II Cor. 11, 14–15).
Ba chiar de ar fi vedenie de la Dumnezeu şi adevărată, e mult mai bine să nu o primim, căci Dumnezeu, Care dă har celor smeriţi, nu Se supără pe noi când facem lucrurile smereniei, şi ştie El că noi, prin aceasta, ne păzim a nu lua lupul drept păstor. Iar a dori noi să chemăm pe sfinţi şi pe îngeri spre a vorbi cu ei, a-i vedea şi a-i fotografia – cum încearcă vrăjitorii spiritişti –, acest lucru este cea mai mare nebunie şi înşelătorie drăcească, care depărtează pe om de la Dumnezeu. Noi nu avem nevoie să vedem pe sfinţi şi pe îngeri în vremea sfintelor rugăciuni, ci numai prin credinţă şi privirea cea nevăzută a minţii, fără de nici o imaginaţie, să ne rugăm. Căci legea cea mai scurtă a rugăciunii este „a nu ne închipui nimic”, iar Nil Ascetul spune: „Fericită este mintea aceea care a ajuns a se închina fără de formă lui Dumnezeu” (Filocalia vol. 1, Capete despre rugăciune, capul 117).
Sectarul: Noi ştim că şi reîncarnarea este admisă, după învăţătura Sfintei Scripturi, care aminteşte cazul reîncarnării lui Ilie în persoana lui Ioan Botezătorul, căci a grăit îngerul despre Ioan: Şi va merge înaintea Lui (Domnului) cu duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1, 17). Iar Mântuitorul a zis, de asemenea, despre Ioan: El este Ilie, cel ce va să vină (Matei 11, 14), adică acela despre care vi s-a descoperit în profeţi că trebuie să se reîncarneze (Mal. 3, 23–24). Altădată, ucenicii L-au întrebat pe Domnul: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit…. Şi Scriptura zice mai departe: Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul (Matei 17, 10–13). Deci Ioan Botezătorul este Ilie reîncarnat sau născut din nou pe pământ. De altfel, Iisus Hristos a învăţat chiar că există «naşteri din nou» – adică reîncarnări (Ioan 3, 3–7 ş.a.).
Preotul: Proorocul Maleahi a vestit într-adevăr reapariţia lui Ilie, dar această reapariţie nu s-a întâmplat înainte de naşterea lui Mesia, ci va fi înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată (Mal. 3, 23), iar aceasta înseamnă înaintea Judecăţii de apoi, adică în pragul sfârşitului lumii.
Din cuvintele îngerului, care arată că Ioan va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1, 17), nu reiese că acesta este însuşi Ilie reîncarnat, ci numai că va fi la fel cu Ilie în ceea ce priveşte misiunea de a predica pocăinţa, apoi în ceea ce priveşte râvna, activitatea, traiul, îmbrăcămintea etc. (vezi IV Regi 1, 8 ş.a.).
Cuvintele Mântuitorului (Matei 11, 14; 17, 10–13) s-ar părea că, într-adevăr, confirma reîncarnarea lui Ilie în persoana lui Ioan şi că această reîncarnare trebuia aşteptată acum, iar nu la sfârşitul lumii. Totuşi, pe baza spiritului învăţăturii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu poate fi identificat cu Ilie reîntrupat, ci numai asemănător cu el. Dovadă luminată şi strălucită despre aceasta este faptul că la întrebarea iudeilor din Ierusalim adresată lui Ioan prin mijlocirea preoţilor şi a leviţilor, dacă el este sau nu Ilie, acesta le-a răspuns categoric: Nu sunt (Ioan 1, 21). Este exclus ca Ioan să fi contrazis pe Mântuitorul, renegându-şi identitatea cu Ilie, dacă de fapt ar fi avut-o. Şi apoi, dacă Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie, cum ar mai fi putut Ilie să apară împreună cu Moise la Schimbarea la Faţă a Domnului pe Tabor? (Matei 17, 3).
«Naşterea din nou» despre care vorbeşte Mântuitorul (Ioan 3, 3–7) nu este reîncarnare, ci naştere spirituală «de sus» prin «apă şi duh», adică prin Botezul creştin. Textul însuşi exclude clar înţelesul unei naşteri din nou în trup, accentuând că nu este vorba – cum greşit înţelesese şi Nicodim – de o a doua naştere, naturală, trupească.
Dar nici mintea chibzuită nu admite posibilitatea identificării lui Ioan cu Ilie reîncarnat, şi nici măcar după doctrina voastră spiritistă, conform căreia reîncarnarea se face în scopul purificării şi perfecţionării, căci Ilie n-a avut nevoie de purificare şi perfecţionare. Şi după învăţătura creştină există reîntrupare (reîncarnare), dar una singură, la sfârşitul lumii, când va fi învierea tuturor şi când trupul material va fi înduhovnicit spre a fi adaptat (potrivit) veşniciei.
Sectarul: Ideea de reîncarnare este exprimată în Biblie şi cu ocazia vindecării orbului din naştere, de la lacul Siloam, când apostolii au întrebat ce greşeli ispăşeşte acest om, prin pedeapsa lipsirii de vedere: greşeli proprii sau greşeli ale părinţilor? (Ioan 9, 2). De aici rezultă că orbul putea eventual să ispăşească păcatele sale dintr-o viaţă anterioară şi aceasta ar însemna că ideea purificării prin reîncarnări nu era străină nici Mântuitorului şi nici apostolilor.
Preotul: Una este reîncarnarea şi cu totul altceva este ispăşirea unor păcate proprii sau ale părinţilor. De altfel, în cazul de mai sus, nu este vorba de vreo ispăşire – cum greşit au bănuit apostolii –, căci Mântuitorul a înlăturat această părere greşită, arătând că acel orb nu ispăşeşte nimic, ci că este orb numai pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 3), adică spre a-şi manifesta prin el puterea Sa vindecătoare. În învăţătura Mântuitorului nu exista nicăieri pedeapsa unei dreptăţi răzbunătoare încă în viaţa aceasta, ci El învaţă că aici există numai îndreptare şi iertare. Ispăşirea se face uneori şi în viaţa de aici, dar adevărata ispăşire se face abia după Judecata de apoi, când însă se va face nu pentru «purificare», ci ca răsplată. Răscumpărarea a făcut-o numai Mântuitorul pentru toţi oamenii şi nimeni nu şi-o poate face singur, în nici un chip.
Toate celelalte învăţături spiritiste sunt tot atât de anticreştine ca şi cele înfăţişate mai sus, fiind demascate de învăţătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care ne învaţă că:
– sufletele sunt create direct şi nu indirect de Dumnezeu;
– despre o preexistenţă (existenţa mai înainte de întrupare) nu poate fi vorba (aceasta a fost una din ereziile lui Origen);
– trupurile sunt create de Dumnezeu şi nu de îngeri;
– despre «perispirit» (învelişul sufletului), Sfânta Scriptură nu face nici o aluzie şi nici Sfânta Tradiţie;
– ispăşirea se face în iad, a cărui existenţă este în chip stăruitor confirmată de cuvântul descoperirii;
– demonii nu se pot mântui;
– nu există decât o singură înviere şi reîntrupare (reîncorporare), cea de la sfârşitul lumii.
Nimeni dintre oameni nu poate obliga nicicând un suflet să vină din rai sau din iad la chemarea sa, precum cred rătăciţii spiritişti. Cum s-ar putea face una ca aceasta, când noi ştim prea bine că sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu (Înţel. 3, 1). Şi iarăşi ştim că între noi cei vii şi cei morţi prăpastie mare s-a întărit, ca nimeni de acolo să nu poată trece la noi (Luca 16, 26). Oare poate cineva din oameni să ia un suflet din mâna lui Dumnezeu fără de voia Lui şi să-l cheme spre a veni unde voieşte el? Oare poate cineva să treacă peste prăpastia aceea netrecută – arătată nouă în Sfânta Evanghelie – şi să aducă, prin chemarea lui, vreun suflet de acolo pe pământ? Şi încă folosindu-se de un mijloc care este «urâciune» înaintea lui Dumnezeu? (Deut. 18, 9–13)
Sectarul: Într-adevăr, sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, dar noi în şedinţele noastre nu chemăm sufletele celor drepţi, ci pe ale celor păcătoşi, care nu sunt în mâna lui Dumnezeu, ci în iad şi în împărăţia morţii.
Preotul: O nebunie a ta, omule rătăcit de la adevăr! Dar, oare, sufletele celor răi şi păcătoşi sunt lăsate în afară de supravegherea puterii lui Dumnezeu? Oare nu şi acelea se află sub cheia puterii lui Dumnezeu? Auzi ce zice Domnul în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan în această privinţă: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort şi iată sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale iadului (Apoc. 1, 17–18).
Înţelege dar spiritistule rătăcit din calea cea dreaptă, că precum sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, aşa şi ale celor păcătoşi din iad şi din împărăţia morţii, sunt sub cheia puterii celei negrăite şi nemărginite ale lui Dumnezeu şi nu sunt lăsate la cheremul unor vrăjitori spiritişti, spre a le chema când voiesc şi a le sluji lor, la lucrurile cele neîngăduite de Dumnezeu.
Iar de vei zice, spiritistule, că într-adevăr la medium-urile voastre apar spiritele pe care le chemaţi, apoi să ştiţi că acelea nu sunt spiritele rudeniilor sau ale prietenilor voştri, pe care îi doriţi, ci sunt duhurile necurate şi spurcate ale întunericului, care până la judecata de apoi sunt lăsate libere de a ispiti pe oameni, şi a căror locuinţă – după mărturia Sfintei Scripturi – este în văzduh (Ef. 6, 12) şi împotriva cărora se luptă fiecare creştin cu armele lui Dumnezeu (Ef. 6, 11, 13–17).

2 comentarii

Filed under Morti, Necromantie, Spiritism

2 responses to “DESPRE VORBIREA CU CEI MORŢI

  1. mama a murit in15iunie anul acesta la ora 20 si 30 min,eu am plecat de acasa in jurul orei 17 nu mia dat nici un motiv ca se simte rau,a facut stop cardiac ce sa intimplat asa de rapid,eu as dori sa vb cu spiritul ei ,citind cartea lui carmen harra nu este nimic rau in a vb cu spiritele va rog datimi un sfat cum sa procedez.multumesc anticipat

  2. DanC

    Daca vrei sa vorbesti cu spiritul mamei tale te pot ajuta unii sarlatani contra cost, dar fii sigura de pe acum ca iterlocutorul tau va fi un spirit rau (demon, diavol, drac) sau mai multi, care te vor tulbura, te vor insela si vor rade de tine…
    Las-o pe Carmen Harra in pace, este o ratacita… Nu poate fi ea mai presus de atatia sfinti ai bisericii…
    Sper ca nu te-ai dus la o sedinta de-asta… Din august 2008 pana acum… nici sa n-o faci…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s