Predică despre drumul sufletului după moarte

Din “Predici la Duminicile de peste an”
Editura Scara 2002

Predică despre

drumul sufletului după moarte

Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult la Liturghia Sfântului Iacov (cf. Sfântul Simeon Tesaloniceanul, IX, 72 şi cap. VI, p. 375), întâia Liturghie, care se întocmise încă din timpul celui dintâi episcop al Ierusalimului. În ea se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele patruzeci de panahizi pentru cei răposaţi. S-au descoperit multe taine.
De aceea vă voi spune mai întâi care este pricina pentru care se face pomenire la trei zile după moarte, apoi la nouă zile şi la patruzeci de zile. Pe urmă, dacă va rândui Dumnezeu, vă voi mai spune nişte istorioare în legătură cu cele patruzeci de panahizi şi patruzeci de Liturghii. Acestea le spun după învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi după descoperirile ce s-au făcut unor Sfinţi. Iată, dar, ce se întâmplă cu sufletul omului după ce moare, până la vremea de patruzeci de zile:
În ziua întâi când moare omul, sufletul lui stă acolo unde a ieşit din trup, şi dacă trupul este acolo, îl ţine îngerul de la botez lângă trup timp de 24 de ceasuri. Să zicem că trupul e pe o laiţă sau în sicriu, sau pe catafalc, sau pe o masă. Îngerul nostru de la botez, care este ajutătorul nostru până la moarte, ne păzeşte şi stă o zi şi o noapte lângă trup. E ca şi cum ai avea o haină pe care ai purtat-o mulţi ani şi, când s-a învechit, te-ai dezbrăcat de dânsa şi o laşi pe un pat sau în cui, şi te uiţi la ea că-i ruptă şi veche, şi-ţi aduci aminte: cu haina asta am fost şi la nuntă, şi la biserică, şi la târg, sau atunci şi atunci. Cam aşa se întâmplă şi cu sufletul când se dezbracă de trup. Trupul este o haină în care a stat sufletul, sau o casă a lui. În ziua întâi când se dezbracă de această haină a trupului, sufletul se mai uită la ea, înainte de a se despărţi pentru multă vreme unul de altul. Dar îl mai ţine şi îngerul de la botez lângă haina aceasta cu care a fost îmbrăcat.
Şi se minunează sufletul foarte când vede cum se descompune trupul lui şi ce miros dezgustător împrăştie, şi nu-i vine a crede că a stat în acest lăcaş de care nu se alege nimic. Acum îşi aduce aminte de ceea ce spune proorocul David: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”. Şi-i arată îngerul: “Vezi, suflete, trupul acesta care se descompune? Cu acesta ai fost în căile cele bune, dar pentru acesta ai făcut şi atâtea păcate; cu acesta ai făcut metanii, cu acesta ai mers în biserică, dar cu acesta ai fost şi la desfrâu, şi la beţii, şi la jocuri, şi la nunţi, şi la furat, şi la distracţii, şi la alte răutăţi”. La toate acestea stă şi cugetă sufletul. Căci sufletul după moarte – după ce iese din trup – lucrează mai repede ca fulgerul, căci este fiinţă raţională şi gânditoare, şi nu mai e îngreunat de trup. Şi de aceea îşi aminteşte cu mare iuţeală nu numai de cuvintele pe care le-a vorbit în viaţă, ci şi de toate gândurile pe care nu le-a vorbit (cf. Uşa pocăinţei, cap. 3, p. 252). Dacă omul ţine minte acum ce a grăit când era copil, sau ce a gândit de multe ori, cum nu-şi va aminti cu mult mai uşor de toate atunci când se dezbracă de această ţarină a trupului, care este o grosime mare pe el?
Deci 24 de ceasuri ţine îngerul de la botez sufletul lângă trup, cu puterea lui Dumnezeu, ca să-i arate încă o dată lăcaşul în care a vieţuit pe pământ; şi-i spune: “Să ştii, suflete, că atunci când va suna trâmbiţa cea mare a Judecăţii, cum spune apostolul, ai să te îmbraci din nou cu acest trup şi vei sta dinaintea Dreptului Judecător, ca să dai seama de cele ce ai lucrat – cum zice apostolul – în trup, fie bune, fie rele”. Acestea se întâmplă în ziua cea dintâi. Noi plângem pe cel mort că ne-a părăsit, dar el e încă de faţă. Ziua întâi stă lângă trup.
În ziua a doua după moarte, se întâmplă un lucru mai înfricoşat. Se întâmplă ceea ce spune proorocul David: „Pentru ce mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei?” (Psalmi 48, 5). Adică, tot ce ai lucrat în viaţă, ţi se arată deplin şi concret în ziua a doua. În această zi, îngerul păzitor duce sufletul pe unde a umblat toată viaţa, chiar dacă ar fi înconjurat el globul pământesc de o mie de ori. Sufletul merge ca gândul şi ca fulgerul. De ar fi trăit omul cât de mult, sufletul se duce pe unde a trăit, căci merge cu mare repeziciune. Vezi, când ne mai rugăm cu gândul, acum sunt în cer, acum sunt înapoi. Nici n-am pronunţat bine ceva cu limba şi gândul a luat-o înaintea limbii. Aşa de repede merge şi sufletul după ce iese din trup.
Şi îngerul care îl însoţeşte îi spune: “Iată, suflete, aici ai curvit, aici ai furat, aici ai băut, aici ai glumit, aici ai râs, aici te-ai îmbătat, aici te-ai mâniat, aici ai vorbit vorbe murdare, aici ai jucat, aici ai chiuit, aici ai făcut cu ochiul, aici ai bătut din palme, aici ai fost în cârciumă şi ai pus lăutarii să-ţi cânte”. Pe urmă îi arată şi cele bune: “Iată, aici ai făcut metanii, aici ai plâns, aici ai mers la Sfânta Liturghie, aici ai ajutat pe un sărac, aici ai ajutat pe cineva care era bolnav, aici ai cercetat pe unul din temniţă, aici ai ascultat Sfânta Liturghie, dincoace ai ascultat predica, aici ai cântat o cântare religioasă, aici ţi-a fost milă de un om necăjit”. Şi-i arată aşa, pas cu pas, minut cu minut, unde a fost şi ce a făcut, şi sufletul rămâne încremenit când vede că-i arată aşa de bine toate mişcările. Şi nu poate zice nimic, pentru că tot ce-i spune a făcut cu adevărat şi o ştie. Îngerul îi arată toate cele făcute de el cât timp a fost în trup şi sufletul recunoaşte toate. Cum să nu fie adevărat, dacă îngerul a călătorit cu el, a fost pe umărul lui, în chip nevăzut, şi a scris toate împrejurările vieţii şi gândurile lui?
Iar în ziua a treia se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua aceasta i se dau sufletului încă şase îngeri, care cu cel de la Botez sunt şapte, şi îşi începe călătoria spre cer, că are de trecut vămile văzduhului. Sunt 24 de vămi, pe unde trebuie să treacă sufletele noastre. La ele suntem cercetaţi de cele mai mari căpetenii ale iadului pentru toate faptele, toate cuvintele şi toate gândurile (vezi Tainele vieţii viitoare, cap.3, p.93). Şi sufletul trece pe la vămi însoţit de cei şapte îngeri, ca fulgerul, şi dracii îi arată toate relele câte a făcut, dacă nu le-a spovedit. Dacă omul s-a spovedit curat la duhovnic, Duhul Sfânt a şters de pe zapisele drăceşti păcatele pe care le-a făcut omul cu lucrul, sau cu cuvântul, sau cu gândul, sau cu voia. I le-a şters dacă le-a spovedit, i-a părut rău de ele şi a încetat de a le mai face. În acest caz, diavolii scot zapisele, dar când se uită la ele, le văd că sunt albe. Dar dacă nu s-a mărturisit, sau nu s-a mărturisit curat, le văd scrise. Şi-i arată: “Vezi aici ce-ai făcut?”. Iar cele 24 de vămi încep cu vama păcatelor celor mai obişnuite ale noastre: cu păcatele vorbirii deşarte. Căci cine e atât de stăpân pe limbă să nu zică vreo vorbă deşartă? Se ştie cât este de aplecat omul să vorbească de rău şi să spună glume. De aceea, ca să treci prima vamă uşor, când te duci la spovedanie, întâi aceasta s-o spui: “Părinte, am vorbit vorbe deşarte”! A doua vamă este a minciunii; a treia – a vorbirii de rău, a clevetirii; a patra – a lăcomiei… şi aşa mai departe, căci nu este timp să vi le spun pe toate. Sufletul trece prin toate vămile, căci [nimeni şi nimic] nu-l poate opri, pentru că trebuie să se ducă în ziua a treia la Dumnezeu. Dar i se arată fiecăruia păcatele lui şi ştie că după patruzeci de zile are să cadă jos de la vama cutare, adică are să se ducă la muncile veşnice, dacă nu s-a mărturisit şi nu s-a pocăit de fărădelegile lui. Deci, în ziua a treia, după ce a trecut vămile, însoţit de cei şapte îngeri, sufletul ajunge la Prea Sfântul Dumnezeu, la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Atunci ajunge prima dată sufletul la Dumnezeu, fără trup. Deci Biserica, ca o mamă bună şi duioasă, a treia zi după moarte, face pomenire celui mort. Nu ştiu dacă la dumneavoastră este acest obicei, ca atunci când se vine de la înmormântare să se facă masă acasă, întru pomenirea celui adormit. E bine să o faceţi aceasta, că aşa e regula Bisericii. Când se vine de la înmormântare, e bine să se facă o mică masă, să se dea de pomană haine ale mortului, să se dea de pomană mâncare, să se facă ceva rugăciune şi pomenire pentru sufletul care s-a dus dintre cei vii.
Pentru ce se face această pomenire de trei zile? Pentru că sufletul a ajuns prima dată la Dumnezeu şi e bine să ne rugăm ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu linişte şi cu pace şi cu darul Sfântului Duh.
Iar din ziua a treia sufletul trebuie să treacă prin rai şase zile. Cel păcătos trece prin rai ca şi cel drept. Dar vai şi amar câtă deosebire este între unul şi altul! Cât se bucură cel drept când trece prin rai, când ştie că are să moştenească raiul, şi cât se scârbeşte cel păcătos, când vede ce a pierdut. Sufletul trebuie să treacă şase zile prin rai, însoţit de îngerii cei buni, ca să vadă toate frumuseţile raiului. Şi deşi merg cu iuţeala gândului, nu pot dovedi să le vadă pe toate, că raiul e nemărginit. Acolo vede sufletul raiul desfătării, acolo – pământul celor blânzi, acolo – palatul Noului Sion, acolo – mireasa Mielului (cum se spune la Apocalips), acolo – Ierusalimul cel ceresc, acolo – sânul lui Avraam, şi toate câte le pomeneşte dumnezeiasca Scriptură despre rai; vede atâtea frumuseţi, cum zice apostolul Pavel, vede cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, căci acestea a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul (Luca 23, 43; II Corinteni 12, 14; Apocalipsa 2, 7). Numai o floare din rai – zice unul din sfinţi – dacă ai aduce-o pe faţa pământului, n-o poţi cumpăra cu toate comorile lumii, atâta-i de frumoasă! Acolo, cum zice Marele Vasile, florile pururea înfloresc şi niciodată nu se veştejesc (Hexaimeron). Şi atâta mireasmă şi atâta frumuseţe şi atâta cântare este acolo, şi atâta lumină, atâta bucurie, atâta dreptate şi atâta pace întru Duhul Sfânt, şi atâta mângâiere duhovnicească, încât este cu neputinţă limbii celei de ţărână a omului să poată povesti ce vede sufletul acolo. Şi văzând sufletul aceste frumuseţi, aceste minunăţii, când trece prin rai, dacă ştie că a făcut fapte bune şi a murit mărturisit şi împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi împăcat cu Biserica, are mare bucurie, căci simte că după patruzeci de zile va fi rânduit undeva pe acolo, până la dreapta Judecată, şi are să se veselească de atunci înainte. Dar dacă se ştie păcătos, îşi zice: “Vezi ce ai pierdut? Prost am mai fost şi păcătos am mai fost, rău şi nebun am mai fost! Cum am făcut numai voia trupului cel de ţărână, a cărnii aceleia pe care o mănâncă acum viermii în pământ, şi cum am pierdut eu aceste frumuseţi care nu sunt pentru o mie de ani, nici pentru milioane de ani, ci pentru veşnicie!”. Şi-i pare foarte rău. Iar îngerul de la botez îi spune: “Suflete, de câte ori îţi spuneam eu ţie: lasă păcatul, părăseşte fumatul, beţia, înjurătura, desfrânarea, furatul – şi nu m-ai ascultat! Iată că de acum ai pierdut aceste frumuseţi, de care nu te-ai făcut vrednic nici să le vezi, dacă nu voia Dumnezeu să-ţi îngăduie să vezi ce ai pierdut”.
Şi aşa merge şase zile prin rai; şi cu cele trei zile care au trecut până a ajuns la cer, la Scaunul Prea Sfântului Dumnezeu, se fac nouă zile. Iar în ziua a noua, sufletul este adus de înger a doua oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi de aceea se face pomenirea celor morţi la nouă zile (Viaţa repausaţilor noştri, p.23). Atunci se roagă Sfânta Biserică, mama noastră cea duhovnicească, pentru fiul ei, pentru sufletul acela care a fost botezat în cristelniţă în numele Sfintei Treimi, ca Dumnezeu să caute cu milă şi cu îndurare asupra lui, când vine a doua oară să se închine.
Şi după ziua a noua, când vine a doua oară să se închine la Scaunul Prea Sfintei Treimi, sufletul este blagoslovit de Dumnezeu şi este trimis să meargă prin iad treizeci de nopţi şi treizeci de zile. Şi merge prin iad cu iuţeala fulgerului şi nu mai pridideşte să vadă atâtea munci şi atâtea chinuri cu care se muncesc sute de popoare care n-au cunoscut pe Dumnezeu şi mii şi milioane de creştini care, deşi L-au cunoscut, L-au supărat şi n-au făcut voia Lui. Şi când trece prin iad, i se dau sufletului un fel de îngeri, care sunt un fel de gardă a lui Dumnezeu, numiţi zapcii. Şi îngerul de la botez merge cu el neîncetat. Iar aceia au culoarea aripilor ca razele soarelui când apune. Şi numai unul din ei este mai înfricoşat la vedere decât toate muncile iadului. Şi aceştia sunt garda, care păzeşte sufletul când are să treacă prin iad, că acei diavoli mare ură au pe sufletul nostru.
Şi trece prin iad treizeci de zile şi treizeci de nopţi, şi acolo vede ce a spus Mântuitorul în Evanghelii: vede gheena, vede tartarul, unde zice Mântuitorul că focul celor de acolo nu se stinge şi viermele lor nu doarme, şi unde e scrâşnirea dinţilor. Acolo vede iadul cel mai de jos şi fântâna adâncului, acolo vede iezerul cel de foc, cum se spune în Apocalips, şi toate muncile cele nenumite şi negândite, care nu se pot spune de vreo limbă; şi aude mii şi miliarde de glasuri, care ţipă, şi se vaită, şi se muncesc; şi vede feţele cele urâte ale dracilor pe care, dacă le-ar vedea omul cât este în viaţă, nu mai poate rămâne sufletul în trup, ci sare din trup şi rămâne mort într-o clipă.
Şi trec aşa treizeci de zile. Şi dacă sufletul se ştie pe sine drept, are mare îndrăzneală, căci îi spune îngerul de la botez: “Vezi, suflete, dacă m-ai ascultat pe mine, dacă ai fost blând, şi milostiv, şi postitor, şi ai mers la biserică, şi i-ai iertat pe cei care ţi-au greşit, şi te-ai păzit de păcatele grele, de moarte, iată de ce munci, care sunt pentru vecii vecilor, ai scăpat!”. Iar dacă se ştie păcătos, plânge cu amar, căci ştie că într-una din acele munci va fi rânduit şi el până la Judecata de apoi, ba şi după Judecată, dacă nu mai are cine să-l pomenească şi să-l scoată.
Şi după ce trece treizeci de zile prin iad, în ziua a patruzecea sufletul este adus de îngeri a treia oară la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. De aceea, în ziua a patruzecea se face pomenire de patruzeci de zile pentru cel mort. Şi atunci se face judecata particulară a sufletului, adică judecata prin care rânduieşte Dumnezeu unde va sta sufletul până la judecata universală, sau la bine, sau la rău.
Iată v-am arătat drumul sufletului până la patruzeci de zile, ca să ştiţi de ce faceţi pomenirea la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Şi după patruzeci de zile, după ce a fost judecat sufletul în chip provizoriu şi rânduit unde va sta până la Judecata din urmă, de a nimerit în iad, mai rămâne o portiţă deschisă, ca să poată ieşi de acolo. Dacă el a murit împăcat cu Biserica, dar nu cu totul afundat în păcate grele, căci s-a spovedit, dar n-a apucat să facă vreun canon, Biserica poate mijloci – prin neamurile lui, prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri şi prin slujbe – să-l scoată de acolo, să-l ducă la bucuria cea fără de margini. Iar dacă nu are neamuri bune şi credincioase, şi dacă acestora nu le pasă de el, rămâne acolo să se muncească până la Judecata din urmă, şi de atunci mai departe în vecii vecilor, fără de sfârşit.
Acum am să vă spun o istorioară despre puterea celor patruzeci de panahizi, care stau în legătură cu cele spuse până acum.
Odinioară s-a întâmplat un război mare între bizantini şi perşi. Căci împărăţia greco-romană s-a întins până în Asia, departe, lângă hotarele perşilor. Şi în războiul acesta care a fost între perşi şi bizantini, o mulţime de creştini, întâmplându-se prin voia lui Dumnezeu să fie bătuţi, au rămas prizonieri la perşi. Şi perşii, după ce i-au luat prizonieri pe creştini, i-au legat în lanţuri, i-au trecut în ţara lor şi, ca să-i muncească mai mult, i-au pus să facă un tunel unde aveau să bage proviziile de război sau alte lucruri. Şi săpând acolo prizonierii creştini, prin rânduiala lui Dumnezeu, s-a întâmplat de s-a dărâmat tunelul. Şi când s-a dărâmat tunelul, i-a omorât pe toţi. Dar ce s-a întâmplat? Unul singur a rămas viu. Căci s-a întâmplat că acolo unde a căzut muntele deasupra lui, au fost două pietre mari, uriaşe, şi pietrele acelea s-au aşezat colţ la colţ, şi dedesubtul lor a rămas o încăpere mare, că puteau să stea în ea douăzeci de oameni. Dar ce folos că a rămas acolo? Avea el oleacă de aer, că era încăpere mare, dar n-avea lumină, nici mâncare, nici băutură, şi nici nu ştia nimeni că a mai rămas un om în viaţă acolo sub munte. Apoi şi fiindcă erau prizonieri străini, nu s-au mai îngrijit să-i scoată pe cei morţi şi să dea astfel şi peste cel rămas în viaţă. Că dacă ar fi fost vorba de niscai din ţara lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi acolo pe toţi. Iar acela, săracul, a rămas şi el acolo. Dar era foarte credincios, având femeie acasă, care era şi mai credincioasă decât dânsul. Venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat: “Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?”. El zise: “Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că i-au pus să sape un tunel, şi a căzut tunelul peste ei şi au murit”.
Biata femeie, dacă a auzit că bărbatul ei a căzut prizonier şi a murit, ca o creştină bună ce era, zise: “De acum să-i fac cele patruzeci de parastase sau panahizi”. Şi s-a gândit ea: “Să încep chiar de pe acum”.
El a stat săracul o vreme îngropat acolo sub pământ; şi la capătul a mai multe zile slăbise şi ajunsese aproape de moarte. Femeia, îndată ce a aflat cele pentru bărbatul ei, s-a dus la biserică şi a adus jertfă pentru pomenirea lui. Atunci, în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la noi la mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, nu ca azi, veneau toţi creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor (2, 42), că „erau pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”. Ea a început să-i facă parastasele şi să-i aducă la biserică un sfert de litru de vin, o prescură şi câteva lumânări pentru parastas. Preotul scotea la Liturghie şi o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia. Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor patruzeci de panahizi. Ce s-a întâmplat, dar? Bărbatul vedea în fiecare zi, cam pe la ora 10 dimineaţa, că venea un tânăr îmbrăcat în alb, despica muntele ca fulgerul şi aducea câteva lumânărele, o sticlă de vin şi o prescură, i le lăsa acolo, apoi dispărea. Şi s-a gândit el: „Măi, săraca femeia mea, Dumnezeu s-o întărească, îmi poartă parastasele, că ea crede că am murit!”. Şi el ce făcea? Aprindea lumânările şi la lumina lor mânca prescura şi bea vinul adus. Şi cât avea lumină, de mânca prescura şi bea vinul, era foarte mulţumit. Iar pe urmă sta la rugăciune şi mulţumea lui Dumnezeu de purtarea lui de grijă, că-i trimite lui acolo, sub pământ, cele ce duce femeia lui la biserică. Şi se gândea el în mintea lui: „Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Ştiu că până la patruzeci de zile are să-mi aducă acestea aici Îngerul Domnului. Dar după patruzeci de zile, ce are să se întâmple oare cu mine?!”.
Şi s-a întâmplat că femeia a făcut parastasele douăzeci de zile, şi la douăzeci de zile a avut treabă să se ducă la cireadă cu vaca, cum se duce la ţară dimineaţa, şi a întârziat să ducă atunci coliva la biserică. A pus ea deoparte tot ce să ducă, dar, întârziind, şi-a zis: „Las’ că oi duce mâine, că azi nu mai am timp!”. Şi în ziua aceea nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi lumânările. Şi el a început a plânge, zicând: „Vai de mine, mi se pare mie că soţia mea numai douăzeci de panahizi mi-a făcut! Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările”. Dar ea, biata femeie, dacă n-a dus în ziua aceea coliva, a adus a doua zi două. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă patruzeci de panahizi. Şi a mâncat acolo, a băut, s-a luminat iar cu lumânările acelea. Şi se gândea el: „Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi atâta îndurare ai făcut cu mine, aicea sub pământ, sub muntele acesta purtându-mi de grijă, cu ce să-ţi răsplătesc eu, ce pot eu, om păcătos, să fac pentru Tine spre a-Ţi mulţumi?”. Şi plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu, pentru mila Lui cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară aşa de repede, ci să mai trăiască o vreme. Şi zice: „Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă şi ai dat în gând soţiei mele să-mi poarte patruzeci de panahizi, ajută-mi cu mila Ta şi mă scoate de aici, că Tu le poţi pe toate. Iar dacă voi muri la patruzeci de zile, să-mi fie iertate păcatele mele”. El nu ştia ce are să se întâmple la patruzeci de zile. Deci, a continuat aşa şi în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe care o ducea soţia lui la biserică. Iar în ziua a patruzecea, stând el la rugăciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în două, l-a luat de părul capului şi l-a pus acasă pe prispă, tocmai în Grecia, în satul de unde era el.
Şi când s-a trezit, a văzut şi a cunoscut satul, dar n-a ştiut cât de repede a fost adus. Şi când a venit el, soţia era dusă la biserică. Şi când a venit ea acasă, vede un militar pe prispă. „Vai de mine, cine este acela?!”. De la poartă i-au slăbit picioarele de emoţie, de frică. „Vai de mine, acesta-i bărbatul meu, şi eu azi am isprăvit cu cele patruzeci de panahizi şi tocmai acum a venit şi el!”. Şi când a văzut-o şi el, a început a plânge. Ea zicea: „Vai de mine, omule, de unde vii tu?! Eu am auzit că eşti mort, şi ţi-am făcut patruzeci de panahizi!”. Iar el zicea: „Cu adevărat, mare milă ţi-ai făcut cu mine, vino în casă!”. Şi s-au adunat toţi vecinii şi ziceau: “A venit vecinul de care se zicea că e mort!”. Şi-l întrebau oamenii: „Cum ai venit, cum ai scăpat de la pieire, că se auzea că ai fost robit şi a căzut tunelul peste voi?!”. „Toate sunt adevărate – a zis el. Când ne-a prins, îndată ne-a pus să săpăm un tunel, şi tunelul a căzut peste noi şi ne-a acoperit acolo, şi au murit toţi”. Şi le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au căzut două pietre la adăpostul cărora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul Domnului i-a adus o prescură, o sticluţă cu vin şi câteva lumânări. Şi a întrebat-o pe soţie: „Aşa-i că la douăzeci de zile ai uitat să duci prescura la biserică?”. Ea zise: „N-am uitat, ci n-am avut timp”. „Dar a doua zi ai dus două?”. „Da, două”. „Două am primit şi eu acolo, şi toate lumânările”. Şi s-au minunat toţi foarte. „Cum, cine le aducea sub munte?!”. „Un tânăr îmbrăcat în alb, foarte frumos. Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimica”. Aşa sunt îngerii, neîmpiedicaţi de nimic (vezi Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, c. 4, p. 61). Dacă Dumnezeu îl trimite în iad, el n-are nevoie să se împiedice de nimic, tot aşa şi în rai.
Când s-a auzit de minunea celor patruzeci de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostaş la episcopul locului, să spună din nou tot ce s-a întâmplat. Şi i-a povestit acela de la capăt toate, şi s-a scris istoria aceasta ca să se ştie toate cele ce fac parastasele pentru morţi, fiind răsplătite de Dumnezeu pentru rugăciunea Bisericii în veacul viitor. Că dacă omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine şi vin, că acolo nu poate omul să mănânce, ci îi aducea puterea rugăciunii care s-a făcut pentru sufletul lui. Dar fiindcă el era încă în trup, i-a arătat că tot ce aducea femeia la biserică a folosit trupului şi sufletului lui. Iată cum s-a descoperit puterea celor patruzeci de panahizi, iar lumea a început şi mai cu dinadinsul să facă parastase pentru morţi.
S-a mai întâmplat încă şi o altă minune în legătură cu cele patruzeci de Liturghii. Un stareţ bătrân, ieromonah, avea un ucenic. Dar ucenicul acela nu prea asculta de el. Şi de multe ori îi spunea bătrânul: „Ascultă, fiule, că ai să te munceşti veşnic!”. Şi s-a întâmplat că a murit ucenicul cel neascultător, şi l-a văzut bătrânul în iad. Şi i-a spus: „Părinte, te rog, fă pentru mine patruzeci de Liturghii, fiindcă am fost neascultător şi rău şi te-am amărât!”. Şi după ce a făcut bătrânul patruzeci de Liturghii, a venit ucenicul îmbrăcat cu un veşmânt ca soarele şi i-a zis: „Cu sfintele tale rugăciuni, prin mijlocirea pe care ai făcut-o pentru mine, m-am uşurat şi m-am mântuit”.
Dar să vă mai spun o altă istorie cu patruzeci de Liturghii.
Era un preot bătrân la ţară. El slujise în satul acela 40-50 de ani; şi când a îmbătrânit şi a intrat un fecior al lui în locul lui ca preot tânăr, el s-a liniştit la casa lui, că nu mai putea face Liturghie. Doar de mai făcea din când în când vreo slujbă pe la oameni, un citit, un mărturisit. Şi acest preot suferea de picioare, era bolnav de reumatism. Şi ce se gândea el? Să se ducă la baia comunală, ca să facă o baie acolo. Şi baia era într-o grădină frumoasă, într-o livadă mare. Şi preotul, ducându-se acolo să facă baie, ştiţi ce s-a întâmplat o dată şi de mai multe ori? Când se ducea acolo în grădină, găsea pe un tânăr plângând şi văitându-se foarte tare. Şi bătrânul preot l-a întrebat: „Tinere, de ce plângi?”. Iar acela nu grăia nimic, ci intra cu preotul în baie şi se arăta foarte bun cu el. Îi trăgea ciubotele bătrânului, îi dădea săpunul în baie, îi ajuta bătrânului preot să se îmbrace, să se dezbrace, dar tot plângând întruna. Şi preotul, văzând că îl ajută aşa de mult la baie, când a ieşit odată din baie, i-a zis: „Stai puţin, frate!” – şi a vrut să-i dea bani. Dar acela plângea şi n-a primit banii.
Preotul acela, cât stătea în baie, tot timpul zicea rugăciuni. El se ruga şi la Dumnezeu, dar făcea şi baie, ca să-i dea Dumnezeu sănătate, că era bolnav tare de picioare. Şi odată, venind preotul iar să facă baie acolo, l-a găsit din nou pe acel tânăr care plângea tare şi s-a minunat cum de stă acela acolo şi plânge, întrebându-se cine poate fi acela. Şi i-a zis: „Bine, frate, poate ţi-i foame; să-ţi aduc nişte prescuri, că acum n-am nimic”. Şi preotul s-a gândit: a doua oară când am să vin, am să-i aduc nişte prescuri şi nişte vin (că mai avea prescuri de la preotul cel tânăr). Deci a venit cu o legătură de prescuri curate şi cu vin, şi i-a spus: „Poate vrei să mănânci, poate bei un pahar”. Şi când a vrut să-i dea prescurile şi vinul, atunci a vorbit tânărul acela, care niciodată nu vorbise mai înainte. Şi a început a plânge, zicând: „O, Părinte, vai şi amar, dacă ai şti cine sunt eu, nu mi-ai aduce pâine şi vin!”. „Dar cine eşti, fiule?”. „Părinte, Părinte, eu nu pot să mănânc, nici să beau. Ştii cine sunt eu? Sunt sufletul unui om, mă cheamă Ion şi am fost stăpânul grădinii acesteia. Grădina aceasta cu pomi a fost a mea, şi baia aceasta am zidit-o pe cheltuiala mea, şi am lăsat-o în folosul comunei, dar am murit în floarea vârstei, cu păcate grele. M-am mărturisit eu, dar degeaba, că n-am avut vreme când face canon”.
„Şi ce să fac, fiule?”. El zise: „Părinte, sunt cincizeci de ani de când am murit şi am lăsat baia şi grădina aceasta în folosul comunei, dar nimeni nu s-a gândit să se roage pentru mine. Iar dumneata, de câte ori ai venit la baie, m-ai pomenit”. Cu adevărat, bătrânul, când făcea baie, se ruga şi zicea: „Doamne, pomeneşte şi iartă păcatele aceluia care a făcut baia aceasta”, fiindcă era gratuită şi avea toate cele de nevoie. Deci urmă acela: “Nimeni nu s-a gândit să mă pomenească şi să se roage pentru mine în timpul cât făcea baie, ba chiar au făcut şi multe răutăţi în baie. Iar Sfinţia Ta te rogi lui Dumnezeu în timpul băii. Şi pentru aceste sfinte rugăciuni ale tale, mi-a dat Dumnezeu drumul din iad, să vin să-ţi spun, Părinte Sfinte, că dacă mă ajuţi, mare plată ai să ai în ziua Judecăţii, în ziua cea mare. Ia prescurile şi vinul ce mi-ai adus, şi să începi a face pentru mine patruzeci de Liturghii”. Şi după ce a zis aşa, a dispărut. Atunci s-a descoperit şi mai tare taina celor patruzeci de Liturghii. Şi preotul a început a plânge, căci s-a speriat. A luat prescurile şi vinul, şi n-a mai făcut baie în ziua aceea. S-a întors înapoi şi-i spuse feciorului său, care era preot tot în acea parohie: „Fiule, înainte de a muri, vreau să mai fac o osteneală”. „Ce vrei să faci, Părinte?”. „Să-mi dai voie să slujesc eu patruzeci de Liturghii”. „Dar Sfinţia Ta nu poţi sluji nici sărbătorile!”. „De-oi muri, de-oi trăi, eu trebuie să fac patruzeci de Liturghii!”. Nu i-a spus pentru ce. Se minunau toţi oamenii din sat, auzind că preotul bătrân vrea să se apuce să facă patruzeci de Liturghii.
Şi s-a dus preotul în fiecare zi la biserică, cum era atunci, că se slujea Liturghia în fiecare zi.
“Cine slujeşte?”. “Popa cel bătrân”. “Dar de ce?”. “El a zis că înainte de moarte vrea să se împărtăşească de patruzeci de ori la rând, cum a făcut el când era tânăr”.
Şi pentru că aflase numele aceluia, că îl chema Ion, a început a scoate părticele la Sfânta Liturghie, pentru iertarea păcatelor lui. Şi se minuna foarte preotul cel tânăr, şi cu el tot satul, când îl vedea pe preotul cel bătrân aşa de sârguitor. Dar îl întărea Dumnezeu. De dimineaţă era la biserică, făcea Sfânta Proscomidie, slujea cu toată inima.
– Dar cum, Părinte, până acum erai bolnav, iar acum poţi sluji Sfânta Liturghie?
– Ei, fiule, am o taină pe care am s-o spun la urmă…
Dar nu le spunea taina. Şi din ce slujea mai tare, tot mai tare se făcea bătrânul. Îl întărea Dumnezeu, ca să-l poată scoate pe acela din iad. Şi când a terminat de făcut preotul douăzeci de Liturghii, a venit acasă obosit şi s-a culcat puţin în pat. Şi când s-a culcat, şi era aproape să închidă ochii, a văzut un râu de foc, care se rostogolea clocotind cu văpăi. Şi se auzeau mii şi milioane de glasuri şi ţipete, purtate de el. Şi iată, la o margine a râului, vede pe tânărul acela, jumătate afară, bătând din palme: „Părinte, Părinte, nu mă lăsa! Iată, cu Sfintele tale Liturghii m-ai scos pe jumătate din flăcări!”. Şi văzând preotul aceasta, îndată s-a trezit speriat şi s-a sculat şi a văzut că este în casă. Şi a înţeles că este o descoperire dumnezeiască, spre a vedea cum îl scoate prin Liturghiile ce le făcea.
Deci, sculându-se preotul înfricoşat şi plângând, a început să slujească şi seria celorlalte douăzeci de Liturghii, cu mai mare credinţă, cu mai mare putere. Şi când a împlinit patruzeci de Liturghii, fiind el în Sfântul Altar, vede deodată un porumbel frumos şi alb ca zăpada. Şi a venit şi s-a aşezat pe capul preotului. Şi paracliserul i-a spus preotului: „Părinte, ai un porumbel pe cap”. Dar când a vrut să pună mâna pe el, porumbelul a zburat şi s-a pus pe Sfânta Masă, pe o cruce înaltă, şi a început a vorbi spre preot, care îl asculta cu cutremur:
– Părinte, până acum mi-a fost foarte greu, dar acum, cu sfintele tale rugăciuni şi cu dumnezeiasca Liturghie, mă duc la liniştea şi bucuria cea fără de margini. Eu sunt sufletul acelui creştin care plângea în grădină întotdeauna şi care, pentru Sfintele patruzeci de Liturghii, cu darul lui Hristos şi cu Sângele Lui, cel care ne-a răscumpărat pe toţi, mă duc la bucuria cea fără de margini. Vei lua mare plată în ziua cea mare a Judecăţii, că ai slujit pentru mine, păcătosul, patruzeci de Liturghii şi te-ai ostenit la o bătrâneţe ca aceasta.
Şi preotul nu l-a mai văzut. Şi s-a spăimântat şi paracliserul. Dar s-a auzit glasul şi la cei ce erau în biserică şi s-au speriat toţi aflând de cele ce se făcuse, s-au minunat foarte şi au slăvit cu mare glas pe Dumnezeu, Cel ce lucrează prin Biserica Lui asemenea minuni înfricoşate şi preaslăvite. AMIN!

3 comentarii

Filed under Moarte, Predici, Suflet

3 responses to “Predică despre drumul sufletului după moarte

  1. LIVIA

    Dumnezeu sa-i ierte pe cei morti.
    Doamne, ajuta pe cei vii.

  2. ava florin

    era 19.11.2008.noaptea.dormeam cu sotia.la ora 1.10 am simtit o lovitura puternica cu zgomot in piemt.m am trezit brusc.sotia si ea.zice am simti o intepatura puternica in inima.la ora 1.30 m a sunat de la spital.la ora 1.10 mama mea decedase……..

  3. nico

    eram curioasa sa vad ce se intampla cu sufletul unui om dupa ce moare. pe 19 decembrie 2008 iubitul meu de 23 de ani a murit intr-un accident rutier lasandu-ne pe toti tristi si indurerati. asa a vrut Dumnezeu. ma rog la Dumnezeu sa ii fie bine acolo unde este acum. nu te voi uita niciodata IUBIRE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s